Venea pe măgar înspre marea cetate

​Venea pe măgar, îspre marea cetate,
Cu inimi smerite, de Domnul salvate,
Mulțimea striga, cu o mare iubire:
„Osana, e Rege, El dă mântuire!”

​Dar slava de-o clipă, s-a stins dintr-o dată,
S-au șters flori și ramuri, din mintea pătată,
Cei care-au strigat, că e Domn peste fire,
Au vrut mai apoi, a Sa răstignire.

Un drum El parcurse, spre dealul tăcerii,
Iubea când ducea și povara durerii,
Sub cer plin de noapte, trudit în grădină,
Lua-ntreg păcatul, și-a lumii grea vină.

Prietenii dorm, în timp ce El plânge,
Sudoarea pe frunte, erau stropi de sânge,
Un semn de vânzare, în beznă apare,
Și Mielul cel blând, e dus la pierzare.

Lovit peste față, cu hule și ură,
N-a scos un blestem, căci e sfânt-a Sa gură,
Pe umeri ducea, o cruce murdară,
Să ducă la moarte, a noastră povară.

Bătăi fără număr, pe trupul de Tată,
Lovit fără milă, cu haina pătată,
Coroana pe frunte, adânc se înfige,
Dar gura Sa sfântă, iubind nu se plânge.

​O trestie-n mână, o haină de gală,
Bătaia de joc, a lumii ce-i goală,
Iar pielea Sa sfântă, fâșii e tăiată,
Să spele cu sânge, a lumii grea pată.

Pășind El primea, o rană ce doare,
Răbdând prigonire-aducea El iertare,
Piroane de fier, în palme-i pătrund,
Iar cerul de sus, e negru, afund.
, , Părinte, îi iartă!", se-aude-o strigare,
Când viața-i se stinse, sub cer fără soare,
Pământul se mișcă, și stânca se crapă,
Căci Cel ce dă viață, e pus într-o groapă.

Dar moartea e frântă, și piatra-i mutată,
Mormântul e gol, e viața-nviată,
Din marea durere, a rănilor sfinte,
Răsare lumina, cea fără cuvinte.

Nu cheamă oștirea, din ceruri de slavă,
Acceptă ocara, și bea din otravă,
Rămâne pe cruce, bătut și hulit,
Să spele păcatul, fiind răstignit.

​Sunt inimi ce plâng, cu viața lor frântă,
Privind cum se stinge, Lumina cea sfântă,
Dar El le privește, cu milă și dor,
E jertfa supremă, e Mântuitor.

​O suliță rece, în coastă pătrunde,
Iar taina iubirii, în ea se ascunde,
Căci sânge și apă, din trupu-i au curs,
Să șteargă tot răul, ce-n lume s-a dus.

​Îl pun cu sfială, în haina de in,
Se termină drumul, de jertfă și chin,
Îl duc spre mormântul, săpat în granit,
Crezând că tot chinul, acum s-a sfârșit.

​Dar noaptea se scurge, și straja se teme,
Căci Cerul coboară, în noapte, devreme,
O mână ia piatra, cu braț de lumină,
Să iasă afară, o viață divină.

​Veniți la mormânt, voi acei întristați,
De moarte și teamă, să nu fiți legați,
Căci Domnul trăiește, e viu pe vecie,
Ne-a dat prin jertfire, a Sa-Mpărăție.

E poatra mutată, ea stă prăvălită,
Pierzând orice urmă, de moarte cumplită,
Veniți și vedeți, căci Acel ce-a murit,
E Viu pe vecie, e Domn preaslăvit.

​Răsună în lume, cântări de mărire,
Căci El a adus, pentru toți mântuire,
Să mergem pe cale, cu inima-n zbor,
Slăvind pe-Mpărat, pe al nostr’ Salvator.
Amin