Vedenia

Nu știu ce ai văzut în mine
de ai ales să îmi descoperi
o fărâmă din lucrarea Ta.
Știu doar că oasele
îmi tremură pe mine,
iar inima-mi bate năvalnic;
Căci Tu ai ales
să văd cu mintea
ce Tu ai scris în Cuvânt;
Și dincolo de înțelegerea rațională
hrănită prin citire,
mi-ai dat vedenia,
să simt greutatea
Lucrării Tale.
M-ai dus într-un peisaj sinistru,
lipsit întru totul de culoare;
Și plante nu-s,
și soare nu-i,
doar dealuri goale, prăfuite.
Pămânul s-a cutremurat
și au țâșnit din el
izvoare de praf.
Cei morți s-au ridicat la cer,
iar cei rămași au înnebunit.
Simțeam un zbucium adânc,
dar parcă știam
că eu nu sunt dintre ei.
O pace m-a cuprins apoi,
și-am înțeles că dincolo
de acest peisaj sinistru,
sta să se întâmple
ceva cu totul minunat.
Știu că nu doar mie
mi-ai arătat Lucrarea
ce va să vină,
Dar îți mulțumesc
că eu, un boț de humă,
pot să privesc
adânc în Tine.