Veacuri de păreri V

Veacuri de păreri V

Văd oglinzi în altă lume, unde chipul Tău se-ascunde
De cei dragi, ce nu Te vrură, pentr-o soartă de nimic,
Și-n eterna slăbiciune, unde cresc înalte temeri,
S-a născut întâia oară, prea iubitul ucenic.
Regi bătrâni, cu mintea -ngustă, sub coroanele de aur,
Ce-și clădiră a' lor imperii, cu sudoarea altor mâini,
Țin pe umeri dinastia, potcovind chiar și cântarul,
Ce împarte sărăcimea, de bogați sau de stăpâni.
Cu averea strânsă-n barbă, și în cerul gurii late,
Mocăiesc scriind decrete, sfântul Papă și-a lor rigă,
Și-ntr-un zvon de conspirații, să apese și mai tare,
Pieptul sărăcimii simple, ce-n urechea lor le strigă.
Ce murdari ne sunt și ochii, în lumina cunoștinței...
Ce amaruri ni se pun, în dulceața unui verb?
Câte pietre nestemate va bătea pe nicovală,
Un fierar cu toamnă-n suflet, în urechea unui cerb?
Buimăciți de griji și -avere, ne certăm cu dimineața,
Ce ne fură-n calendare, zilele pe rând, pe rând...
Iar în contra noastră bate, Faur, cu-ai lui dinți de gheață,
Înghețând în noi natura, și iubirea sângerând.
Pe ascuns și-au pus pe buze, fagurul întâia oară,
Și au stors din el nucleul, prăpădirilor nefaste,
Șchiopătând și plini de neguri, au fugit spre asfințituri,
Un noian de frumusețe, și-un poem lovit în coaste.

De pe margini, înjurându-L pe Mesia negrii corbi,
Croncăind fără să știe, care cruce e mai grea,
Un schelet de lemn învie, pe un vârf de stâncă neagră,
Cuprinzând și Adevărul în îmbrățișarea sa.
Ard pădurile de cedrii, scânteind suspine multe,
Râul s-a oprit să spele și norodul de păcat,
Mohorât se-apleacă cerul, ca un sol căzut în luptă,
Când în strachina cu apă, se-oglindește-n ea Pilat.
Îndoieli vin fără număr, cu-a lor oaste zbuciumată,
Mai tiptil ca niciodată, strecurându-se în ei,
Iar un plod cu barbă sură, își croiește haină nouă,
Ascultând ce spune gloata de dogmatici și atei.
Înlemniți rămân și sfinții, pe o piatră când văzură,
Ce destin avură o pânză, ce s-a rupt de sus în două,
Iar Cuvântul din Geneza, cucerind oștirea morții,
A aprins făclia vieții, luminând cărarea nouă!
În genunchi cad zbuciumate, îndoielile în sceptici,
Arcuri de întrebări se încordă, neștiind ce să mai creadă,
Un norod a cărui frunte, de prelați ce-au dat cu zarul,
Refuzând Tâmplarul lumii și tot Raiul în El să vadă.

Retrăim în noi rușinea unei dinastii prea lașe,
Să-și accepte mântuirea, fără plată, fără bir,
Și pe obrazul fiecărui, merităm [ca] să ne scuipe,
Toată oastea îngerească, cu-ale lor straie de zefir.
Arși în noi, de-a noastră fire, cu-n trecut ce stă s-apună,
Grijulii vom cere darul, aruncat ce-i la gunoi,
Și la braț cu Salomeea, ce-a purtat un cap cu plete,
Pe-o tipsie, ne vom pune suferințele din noi.
Chiar și moartea ne va stinge, într-o zi o lumânare,
Reaprinsă doar de Geniu, ce-a îmbrățișat pe lemn,
Un Exod de întuneric, un blestem născut în carne,
Ce-a lăsat în colb cu talpa, în Eden și primul semn.
Prea sfinţitei noastre gură, nu vom reuși vreodată,
S-o slujim cum se cuvine, cu sfiala de apoi.
Dezbrăcați venim pe lume, iar un scâncet ne trădează,
ADN-ul firii noastre ce-i ascuns și gol în noi.
Ca și mama omenirii ce-a trăit scobind în rană,
Azvârlind la câini și Raiul, închizând și sfinte guri,
Vom fugi de umbra noastră pălmuind în noi și timpul,
Ce-a dat pinteni și la zorii galopând înspre păduri.

Viorel Balcan Valentin 27-29 decembrie 2017