Vasti, marea-mpărăteasă

Vasti, marea-împărăteasă
Estera 1, Proverbe 19:11, 25:27



Era un mare împărat
Ahaşveroş e al său nume
Era puternic şi bogat
Cum n-au fost mulţi în astă lume.

El se fălea, dar nu în van,
C-avea ţinuturi peste-o sută
Imperiul său medo-persan
Şi bogăţie foarte multă.

De-aceea, a organizat
Pe când trona în capitală,
Banchetul cel mai minunat,
O sărbătoare triumfală.

A fost cel mai grozav festin
De care s-a vorbit vre-odată
Cu mese-mbelşugate, vin
Şi-o atmosfera minunată.

În curţile de la palat
Se sta pe paturi aurite
Un lux de neimaginat
Scălda mulţimile venite

Să vadă slava ce-o avea
Ahaşveros, ne-asemănatul
Şi toată lumea admira
Ce strălucire-avea-împăratul.

Vreo şapte zile a ţinut
Acea măreaţă sărbătoare
Toţi au mâncat şi au băut
Pentru că-n dărnicia-i mare

Ahaşveros a poruncit
Să dea poporului din Susa
Hrană şi vin cât a dorit
Şi-a fost la-ndeplinire dusă

Porunca, fiind toţi bucuroşi
Şi mulţumiţi cum nu se poate
Mai mult! Sărbătoreau voioşi
C-aveau mare belşug în toate

Iar împăratul nu avea
Margini, s-arate bogăţia
Şi toată strălucirea sa
C-atâta îl rodea mândria,

Încât, de vin înveselit,
Dar şi mai mult de marea-i slavă,
Slujbaşilor le-a poruncit
Pe-împărăteasa cea suavă

S-o cheme-n grabă-n faţa sa
Ca tuturor să le arate
Frumosu-i chip ce strălucea
Împodobit cu nestemate.

Aşa-i mândria, fără leac
Şi fără limite în toate!
Nimic nu-ţi poate fi pe plac
Şi mulţumire nu se poate

Să ai, că vrei neîncetat
Să-i vezi pe toţi muţi de uimire,
Să fii slăvit, invidiat
Şi admirat mai sus de fire.

Dar orişicât de mare-ai fi
Şi cât de-nconjurat cu fală,
Nu-i înţelept a oferi
Mulţimii, viaţa personală

Şi amănuntele din ea.
Dar Vasti, marea-împărăteasă,
Tot de mândrie suferea
Şi n-a primit deloc voioasă

Porunca de a-şi etala
Uluitoarea frumuseţe.
“Cum poate cere-aşa ceva?
Asta-i lipsă de politeţe!

Nu şi-a închipuit măcar
Că sunt regină? Că am slavă?
Cum aş putea eu să apar
În faţa lor, precum o sclavă?

Sunt ameţiţi cu toţi de vin
Şi-aprinşi de poftele perfide!
Spuneţi-le că n-am să vin
Chiar şi dacă mă vor ucide!”

Slujbaşii au rămas uimiţi
De-a-împărătesei cutezanţă.
“Nu vor fi oare pedepsiţi?”
Se lamentau fără speranţă.

N-avură-ncotro şi au dus
La împărat vestea ingrată,
Al Vastiei răspicat refuz.
Nu se-ntâmplase niciodată

De când pe lume se ştia
- N regat, de-a lungul şi de-a latul
Ca să înfrunte cineva
Porunca şi pe împăratul.

Mai-marii-împărăteşti priveau
Spre împărat cu mare teamă
Şi parcă tot nu-nţelegeau;
Cum să nu vii, când el te cheamă?

Cu ochi întunecaţi şi răi
Ahaşveros poruncă dete
Să vină dregătorii săi
Şi înţelepţii toţi, în cete.

Văzându-l cât de supărat
Şi cât de-aprins e de mânie,
Îl sfătuiră pe-împărat
(De-nvăţătură ca să fie

Pentru soţii şi pentru soţi
Din marea sa împărăţie
Căci vor afla, desigur, toţi
Şi prin viu grai şi prin solie)

Să dea o lege, un decret
Prin care să se interzică
Oricui, de-i rob sau înţelept
Mai sus de lege se ridică

Deci nimeni nu va mai calca
Porunca-împărătească dată!
Oricine nu va asculta
Va căpăta pedeapsa-îndată!

Orice bărbat va fi stăpân
În casa lui, se înţelege
Fie că va fi rău sau bun,
Cuvântul lui să fie lege!

Aşa, în oricare ţinut
Femeile vor da cinstire
Soţilor. Regelui i-a plăcut
Şi-a dat legea spre împlinire.

Iar pentru că a cutezat
Împărăteasa să n-asculte,
Va fi gonită din palat.
Doar sunt femei atât de multe!

Vastiei i s-a interzis
Să vină la-împărat vre-odată
Şi sa nu-i treacă nici prin vis
Ideea că va fi iertată.

Sunt multe rele care vin
Ca să distrugă căsnicia
Toate apar ca din senin,
Dar cea mai grea este mândria.

La fel, ea poate destrăma
Familii-mpărateşti, bogate,
Ce urmăresc a se-nălţa,
Ca şi pe cele ne-însemnate!

Mândria e atât de rea!
Poate distruge chiar iubirea!
O, nu vă îmbrăcaţi cu ea,
Căci va aduce despărţirea!

Nu e o cinste să alergi
Doar după propria-ţi mărire,
Dar e o cinste ca să ierţi
Greşeli şi să arăţi smerire.

O, dă-le, Doamne, tuturor
Familiilor ce-s creştine
Iubire dar şi ajutor
Pentru a fi smeriţi în Tine!