Vântule de primăvară

Vântule de primăvară, adierea timpurie,
Îmi aduce-nviorare, căci trimis din veșnicie,
Ești tu vântule ce astăzi, bați așa de lin... ușor,
Tu îmi umpli astăzi mie, inima de-un mare dor.

Uneori mi-aduci fiorii, când te tulburi... cei de teamă,
Dar atunci a mea privire, strigă către cer și cheamă,
O putere care poate, vântule să-ți domolească,
Tulburarea ce încearcă, fluierând să mă oprească.

Uneori tu bați agale, pletele ușor le-nfoi,
Gândul obosit de iarnă-n primăvară-i mai vioi,
Când tu bați cu-o adiere, blândă, caldă și mai lină,
Alinând tu orice suflet, în adanc care suspină.

Chiar de ești un vânt, tu astăzi, unul ești de primăvară,
Simt a ta căldură care, inima îmi înfășoară,
Mângâiere ești căci cerul, vantule el te-a trimis,
Să-mi aduci o mângâiere, când mă simt de iană-nvins.

Te-a trimis să duci ecoul, glasului inimii mele,
Care strigă când se-arată, câte-odată vremuri grele,
Te-a trimis să bați tu astăzi, doar ca într-o primăvară,
Să nu fii un vânt ce-n grabă, se-ntețește și doboară.

Bate-ncet... cu mare grijă, fii un vânt doar călduros,
Ca să am în viață timpul, care este doar frumos,
Nu te mânia vre-o dată, fii un vânt doar linistit,
Ca și eu să fiu întruna, pomul care-i doar rodit.