Un bob din spicul cel de grâu

Un bob din spicul cel de grâu striga atât de tare,
- O Tatăl meu ceresc și bun, Cel plin de îndurare,
Zăduful e atât de-aprins, de-o vreme-ndelungată,
Te rog o adiere-acum, de vânt să-mi aduci Tată.

Aș vrea răcoarea cea din zori, s-o simt numai o clipă,
Și roua ei de mine azi să fie vreau lipită,
De raze vreau să mă ascund, sub umbra-nourată,
E coacerea atât de grea, e lungă-ndurerată.

Adu o ploaie printre nori, căci arde-atât de tare,
Nu-i îndeajuns, și cernerea e azi atât de mare,
Mă scutură și gol rămân în focu-aprins de Tine,
Să tac nu pot căci para lui, atinsă e de mine.

Întinde-ți mâna să-mi aduci, un strop de alinare,
Din spicul meu Tu să mă iei și du-mă în grânare,
Să nu mai simt cum sunt topit, sub arșița aprinsă,
Cuptorul greu să aibă vreau, a lui flacără stinsă.

Și strigătul din lanu-ntins, sub bolta înstelată,
Trecea de luna de pe cer, din vremea-nflăcărată,
Și înspre el se aplecă, Cel plin de îndurare,
Să-i spună că-i un bob iubit cu o iubire mare.

Să-i spună că e un sfârșit de drum ce trece-n vale,
Și vrea un rod bogat și greu, să aibă în grânare,
Să rabde în cuptoru-apins, să ardă orice zgură,
În cer nu-i loc de lacomi, nici de mândrie... , ură.

Îi spune bobului... de sus... să cânte în cuptoare,
Atunci când focul este-aprins, când arde cel mai tare,
Căci vine secerișu-ndat, el este-atât de-aproape,
Și nu vrea boabe goi... El vrea, doar pline... bine coapte.

De ești și tu azi în cuptor, fii plin doar de răbdare,
Ca să fii bobul bine copt, să fii dus în grânare,
Chiar de e greu se va sfârși, căci vremea-i pe sfârșite,
Cuptoarele aprinse azi, vor fi toate oprite.

Așteaptă zorii răcoroși, și-o blândă adiere,
Mereu de sus tu ești văzut, umplut ești cu putere,
Tu singur nu vei fi vreo dat, în focul din cuptoare,
Cu tine-n ele e Isus, și-a Lui mare-ndurare.