Un biet pribeag sunt

Adeseori pustiul mă-mpresoară
Şi mişună de şerpi învăpăiaţi
Otrava lor pe-ataţia îi omoară
Oh! Am văzut atât de mulţi muşcaţi!

Mă tem de muşcătura otrăvită
Şi repede privirile-mi ridic
Spre cruce, unde fost-a răstignită
Iubirea Ta, cu care m-ai iubit.

Doar sângele Tău sfânt , ce curge
Din mâini, picioare şi din coasta Ta
Tămăduirea de păcat mi-aduce
Şi-mi dă viaţă, doar prin moartea Ta.

Mi-e sufletu-nsetat de apa dulce
Ce curge numai din cuvântul Tău
Căci apa ce pustiul mi-o aduce
E-atât de-amară şi îmi face rău!

Adesea vânturi bat să mă doboare
Nu văd în juru-mi, nici chiar la un pas!
Munţi de amar mi se aşează-n cale
Atunci, ascult atent divinu-ţi glas.

El nu e în furtuna disperării
Şi nici în vuietul de-ngrijorări
Ci în susurul dulce-al mângâierii
Ce-mi dai mereu, când trec prin încercări.

Eşti stâlp etern de foc şi de lumină,
Mă luminezi şi mă călăuzeşti.
Sufletul meu de Tine se anină
Căci Tu eşti Domnul meu şi mă iubeşti!

Tu mă hrăneşti în orice dimineaţă,
Iau pâinea vieţii doar din mâna Ta
Tu îmi dai mana ce mă ţine-n viaţă
Până ajunge-voi în ţara Ta.

Un biet pribeag sunt, străbătând pustiul,
Am fost un rob, dar m-ai eliberat
Căci ai voit să faci din mine fiul
Iubit de Tine, binecuvântat!