Umbrele din zi

Uneori îmi sunt umbrite, zilele pline cu soare,
Căci un drum spre viață este, o îngustă el cărare,
Dar atunci când cercetarea, ea coboară peste mine,
Toate zilele umbrite, îmi devin din nou senine.

Când strig eu în rugăciune, când ajung la disperare,
Când în ea îmi este lupta, una care-i mult prea mare,
Lângă mine El coboară, mă îmbracă-n arme sfinte,
Și în gură-mi pune Domnul, minunatele cuvinte.

Dar și-atunci când aud șoapte, ce-mi îneacă al meu gând,
Când m-aruncă el vrăjmașul, apăsată în adânc,
Domnul își trimite oastea, ca să lupte pentru mine,
Cu acele ce mă leagă-n legăturile străine.

Ooo... dar când văzduhu-apare, pe-al meu drum spre Dumnezeu,
Arătându-și a Sa față, să mă-nfricoșez mereu,
O solie e trimisă, o solie ce-i cerească,
Ca în orice pas al vieții, pe mine să mă păzească.

Moartea când mă urmărește, firuĺ vieții să îl rupă,
Chinuind a mea ființă, în pământ ca să o ducă,
Domnul slavei El apare, și din gura ei mă ia,
Mă ridică, mă-ntărește, cum mereu El o făcea.

Multe lupte-am dus pe cale, multe m-au înfricoșat,
Numai Domnul... cu iubire, El din ele m-a salvat,
Mi-a păzit ființa-ntruna, ce lovit-a fost mereu,
Eu îl voi iubi întruna, pe Isus... că-i Domnul meu.