Ultima noapte a Babilonului

Urmându-şi cursul neschimbat,
De la izvoare spre vărsare,
Bătrânul fluviu Eufrat
Vorbeşte lumii neîncetat
De Babilonul zis „Cel Mare”.

De împăraţi şi dictatori
Ce şi-au făcut un nume
Uitând că sunt doar muritori,
Că sunt străini şi călători
Şi pasageri prin lume.

Despre palate împărăteşti
Cu aur şi podoabe,
Despre prinţese şi caleşti,
Grădini, minune din poveşti,
Şi mii de robi şi roabe

Despre un Nebucadneţar
Şi de a lui mărire.
Mândria l-a costat amar
Dar îşi primeşte tronul iar
Când şi-a venit în fire.

Urmaşul, unul din copii,
E Belşaţar păgânul,
Ce n-a-nvăţat din mărturii
Că peste regi și-mpărății
Iehova e stăpânul!

Monarh pe tronul aurit,
Nebiruit sub soare,
Un festival a pregătit
Cu vin de preţ şi învechit
Şi multe dansatoare.

A invitat a lui slujbaşi
La noaptea de urgie.
Pe ziduri străjuiau ostaşi,
Ei dănţuiau cu veseli paşi
Neştiind ce o să vie.

Căci Dariu, medul împărat,
Cu-n plan fără pereche,
Secase fluviul Eufrat
Urmând să intre în palat
Pe albia lui veche.

Răsună muzici neîntrerupt,
Sub zid persanii scurmă
Şi nimeni nu ar fi crezut
Că-n Babilonul cel temut
E noaptea cea din urmă.

În timpul marelui dezmăţ
Monarhul porunceşte
Să i se aducă la ospăţ
Podoabele de mare preţ
Gravate-n evreieşte.

Bătrânul Nebucadneţar
A vrut să le păstreze
Căci le-a luat de la altar
Şi-n noaptea aceasta Belşaţar
Vrea să le profaneze.

Pe când turnau în ele vin
Prin aburi de beţie
Pe zid, aşa ca din senin,
Un ciot de mână anonim
Începe brusc să scrie.

Răcneşte regele-ngrozit:
„Ospăţul să se-oprească!”
La faţă e îngălbenit,
Genunchii i s-au îndoit
Şi-ncep să se lovească.

„Mene, Mene, Techel Upfarsin!”
El cere tălmăcirea.
Haldeii şi-nţelepţii vin
Dar scrisul mâinii din senin
Nu-şi află tâlcuirea.

Împărăteasa atunci a spus:
„Tu ai, mărite rege,
Aici la curte un supus
Pe care tatăl tăul l-a pus
Ca vise să-i dezlege.”

Şi l-a chemat pe Daniel
Sus l-a palat să urce
Căci el şi alţii trei ca el
S-au hotărât în nici un fel,
Nicicum să nu se spurce.

Cu duh smerit dar nu timid,
Dezvăluindu-şi fiinţa,
Citea în scrisul de pe zid
Iar Belşaţar cu chip livid
Îşi asculta sentinţa:

„Mene – înseamnă numărat
Căci Domnu-n a sa milă
Cu mâna Lui te-a înştiinţat
Că noaptea asta de păcat
E ultima ta filă!

Şi Techel – este cântărit
Căci Domnul e dreptate
Şi-n cumpănă El te-a găsit
Fără valoare, pervertit
Şi plin de vanitate.

Iar Upfarsin – e împărţit
Căci Domnul Preaînaltul
Domniei tale a pus sfârşit,
Imperiul fi-va împărţit
Iar tronul ţi-l ia altul!”

Istoria lui Belşaţar
Din anticele vremuri
Şi a ţinutului Şinear
Vorbeşte lumii iar şi iar
Ca tu să te cutremuri.

El, neîntrecutul bastion,
Atunci mândria lumii
Prin vremi vorbește-oricărui om
Cum a căzut un Babilon
Din cauza stricăciunii.

Urmându-şi cursul neschimbat,
De la izvoare spre vărsare,
Bătrânul fluviu Eufrat
Vorbeşte lumii neîncetat
De Babilonul zis „Cel Mare”.

De împăraţi şi dictatori
Ce şi-au făcut un nume
Uitând că sunt doar muritori,
Că sunt străini şi călători
Şi pasageri prin lume.

S-a stins imperiul Egiptean
Cum stingi o lumânare,
Căzu şi vulturul Roman
Ca mâine cel American
Va trece în uitare.

Rămâne însă un regat
Ce timpul nu-l clinteşte
Al lui Isus crucificat,
Pe tronul slavei înălţat,
Ce-n veci de veci domneşte!