Ucenicul Domnului Isus

Pe cararea care duce catre astrii vesniciei,
Ucenicul tot asculta ca sa-nvete cum sa fie -
Un ostean ce lupta-ntruna sa nu cada jos înfrânt,
Pân-ajunge sa primeasca rasplatirea Celui Sfânt.

El nu ia în seama soapta cea venita din eter,
Ca sa-si piarda-nvatatura care duce catre cer.
Ucenicul nu încearca sa-si reduca-n lume costul,
Cum am spune - darnicia, rugaciunea lunga, postul.

Nu se uita înapoi când o ia pe Calea-ngusta,
Ca ramâne-a sa sotie, ori o mama tare trista.
Nu regreta niciodata când si-a pus fiinta-n jug
Si de-ar fi sa-i puna trupul sus pe stâlpul unui rug.

Ucenic e doar acela care totul a lasat
Si asculta ’Nvatatorul care-i cere apasat,
Sa regrete tot trecutul omului cel vechi, murdar,
Urmarind sa tot asculte si sa creasca mult în har.

Ucenic mai e acela care-si duce crucea-ntreaga,
Reusind cu ea în spate pentru Dumnezeu sa mearga!
Toti acei ce vor s-ajunga ca sa fie ucenici,
Trebuie sa-si frânga eul sa ramâna tot mai mici.

Sa urasca chiar pe tata, pe prieteni ori pe frati,
Fara sa se plâng-odata c-or ramâne-nsingurati.
Ucenicul pentru Domnul nu mai lasa jos din cruce,
Si îl vezi cu ea pe spate cum spre ceruri el si-o duce.

Omul care lasa totul si priveste numai sus,
Este ucenicul care, Il urmeza pe Isus!
El nu-si iubeste viata pe pamânt sa nu si-o piarda,
Preferând cu tot ce are în Isus el sa se-ncreada.

El priveste catre ceruri fara jena fara frica,
Fara sa se uite-n urma ca-l retine-o mama-,o fiica!
Chiar de stie ca un om ce si-a pus în gând sa mearga,
Catre Domnul pe vecie, nu-i vazut cu mintea-ntreaga.

El nu da cumva-ndarat ca sa-l vada lumea bine,
Si doreste si alearga spre comoara de rubine!
El si-a pus de gând sa duca cruce grea spre cer în spate,
Ca sa-i puna-atuncea Domnul în coroana nestemate.

Sa mai taie el din cruce? nu ar vrea deloc sa stie,
Când priveste catre Domnul si a Sa Imparatie!
De i-ar da argint si aur pe pamântul trecator,
Nu renunta niciodata la al sau Invatator.

Si de nu primeste-n lume numai bunuri mari, bogate,
El doreste sa primeasca vesnicia cu de toate.
Este-atent cu ’Nvatatorul sa nu-L supere vreodata,
Si asa el în pacate n-ar dori sa cad-odata.

Si de nu-i în stare omul pentru-a pune-n vers cântarea,
Pentru a-L cânta pe Domnul ce i-a dat rascumpararea,
El nu uita cum pe cruce chinuit, însângerat,
I-a strigat atunci iertarea si din iad l-a ancorat.