Tu si eu

TU SI EU


Am avut parte de toate şi de griji şi bucurii
Am avut cît n-i s-a dat chiar de multe-n cîte-o zi.
Si dacă privim în urmă şi privim cu luare aminte
Partea ce-a fost a trecut şi s-a dus fără cuvinte.

S-a dus cu multe valuri ce au brăzdat pe cale
S-a dus cu încercări şi lacrime amare.
S-a dus prin suferinţe şi poate clipe grele
Dar, ni s-a mai luat povara trecînd cu bine printre ele.

Dac-am fi avut de toate,poate că am fi plecat
Şi l-am fi uitat pe Domnul care mult ne-a ajutat.
De-am fi fost lăsaţi de voie ca şi azi un copilaş,
Poate că de multe ori, am fi căzut ne ajutoraţi.

De nu erau şi zile cînd bătea ploaia tare,
Poate că inima biata,se usca mergînd pe cale.
Dar a curs apa din ceruri şi era de neoprit,
Era harul care Isus nouă n-i l-a dăruit.

Cîte zile mai de seamă au trecut la vremea lor,
Dar nu am lucrat nimica pe-al întinsului ogor.
Ocupaţi în multe rînduri am lăsat unealta jos,
Şi o luăm atît de rar să lucrăm pentru Cristos.

Căci pierdut-am din vedere sarcina ce n-i s-a dat,
Prin porunca celui care inima noi i-am predat,
Şi apoi multe analize nu mai vrem să ni le facem,
Că sîntem convinşi că-i bună calea care noi o ducem.

Şi trec zile-ntregi de-a rîndul istoviţi de frămîntare
Dar nu cerem izbăvire şi nici clipe mai uşoare.
Căci o mănă ce n-o ştim a intrat pe nesimpţite,
Şi ne-a-ndepărtat de calea Bibliei din cer venite.

Cam aşa se mai arată, cate unul aicea jos,
Ocupat în orice vreme,dar fără de vreun folos,
Pentru sufletul ce şade şi aşteaptă întărire,
Ca să îl duca la ape ce avem din nemurire,

Care curg de la izvor cu o destinaţie clară,
De a da viaţă eternă celor care vin de afară,
Celor ce se alimentează tot mereu din har şi rugă,
Apa vieţii încă vine şi la tine o să ajungă.

Încă sînt în prelucrare minţile ce sînt legate,
Care cer o izbăvire din legaturile aflate.
Încă se deschide poarta de-a privi spre ce-i etern,
Pînă cînd o să intrăm în noul Ierusalim.

Pe care din multe griji am uitat că mai există,
Şi că sigur ne aşteaptă cu o masă pregătită.
Care este clipa aceea cînd de toate ne-om lăsa,
Cînd Domnul cel sfînt din ceruri pe noi ne va ridica?

Şi cînd se va da pe faţă tot ce am înfăptuit,
Ne vom îngrozi de viaţa pe pămînt cind am trăit.
Iar acum credem că-i bine şi nu ne mai ostenim,
Dar vine o zi de jale cînd cu Domnul ne-ntîlnim.

Dar, trebuie să fim mai altfel, trebuie să ne smerim,
Să luptăm şi cu păcatul şi de rău să ne ferim.
Trebuia să fim în rugă cînd am fost mai încîntaţi,
Şi priveam chiar cu plăcere spre ispite captivaţi.

Dar tîrzie va fi clipa cînd spre noi se va-ndrepta,
Din toiagul de domnie pentru a ne condamna.

AMIN