Tu nu mă vei lăsa

Ziua a căzut demult, iar afară-i noapte.
Eu aștept s-aud prin Duh ale Tale șoapte...
Să îmi spui că mă iubești, că-s al Tău, drag Tată
Și că nu mă vei lăsa singur niciodată...
Că nu-s singur nici acum, când e întuneric,
Când abea-mi mai pâlpâie candela în sfeșnic. .
Nu-nțeleg. . de ce mi-e frig când afară-i vară? . .
De ce zorii-ntârzie așa mult s-apară? ...
De ce zarea s-a închis, mult prea înnorată? . .
Ca să nu Te mai aud, de aceea, Tată? . .
***
Sunt doar lut. . nimic mai mult, dar am Duh din Tine,
Care poate-nsufleți oase și ruine;
Care poate da oricând pace, vindecare,
Care poate porunci cu putere mare!
De aceea, Tată scump, încă am speranță
Că în Tine pot găsi pace, siguranță!
Că Tu nu mă vei lăsa, că vei fi cu mine,
Că din cer îmi vei vorbi, iarăși cu iubire!
Că în casa mea rămâi cum rămâne-n zare
Soarele strălucitor, făr' asemănare!
***
Lut sunt, dar legat de cer, deci legat de Tine
Și nu de acest pământ, de-ale lui ruine!
De aceea ochii mei vor privi spre Slavă
De aceea-Ți voi urma viața mea întreagă!