Tu

Tu, Cel ce veșnicia o-ntruchipezi întreagă,
Nu-i minte muritoare deplin să Te-nțeleagă!
De-ncearcă învățații, n-au cum s-o dovedească,
Tot nu existi în forme din lumea omenească;
Te vede insul simplu, ateul Te deneagă.

Tu Cel ce infinitul cuprinzi în Tine Însuți,
Omul în mărginirea-i întrezărească gându-Ți?
Și totusi necuprinsul, divinul, absolutul,
Săditu-Le-ai în omul, în pamânteanul, lutul,
Care-n această lume a vrut călca urmându-Ți.

Tu Cel ce cu tărie chemat-ai la poruncă
Viața prin rostire-n cuvânt, fără de muncă,
Să Te prevadă oare făptura deformată
În bezna decăderii a celui care iată
Că astăzi pretutindeni ocară îți aruncă?

Tu Cel atotputernic prin care se țin toate,
Ce ai creat în ceruri oștiri nemăsurate
De stele sclipitoare în universul care
Se-ntinde-n nesfârșirea-i cea fără de hotare,
Cine-i acel ce crede a Te pricepe, poate?

Tu cel ce știi chiar gându-mi nainte să se nască,
Să-ncerc s-ascund de Tine ceva purtând vreo mască
Când marea-Ți profunzime și-a Ta înțelepciune
Întrece-orice știință a ce se poate spune?
Unde-i acela care de-a-ntreg să Te cunoacă?

Tu Cel ce ești în stare, cu sfânta Ta prezență
Să fii de-a pretutindeni oricând în permanență,
Totuși nu vrei în locul în care-i necuratul,
Cu patima-ntinarea, cu viciul și pacatul;
Pătrunde-voi vreodată plenara-Ți existență?

Acum cunoaștem încă toți muritorii-n parte,
Știința-i incompletă iar legile-s deșarte,
Dar trag nădejde însă ființa-Ți minunată
Să ne-o descoperi cândva, în slava luminată
Când preschimbați vom trece biruitori, prin moarte.


17.9. 2013