Trecerea Iordanului

(2Cor.5.1-10)

In calatoria aceasta ce duce-n Paradis,
Am fost un calator – trecator precum un vis!
Când mergeam adesea prin valea umbrei mortii,
Era Cine sa-mi puna, o mireasma-n calea vietii.
El nu m-a lasat odata orfan si parasit,
Ci pe cruce-n suferinta m-a iertat si regasit.
Si chiar de-I mare Domnul îndurator si drept,
El nu mi-a spus odata la oaze sa m-astept.
Caci pe Calea cea îngusta care duce-n vesnicii,
Sunt si spini si palamida ce le trec ai Sai copii.
Au acces pe Poarta strâmta spre limanul cel de sus,
Si urmeaza tot traseul ce-l parcurse si Isus.
Nu se lasa biruiti prin ispite si pacate,
Reusind sa duca crucea nelasând-o pân-la moarte.
Caci doresc ca Dumnezeu sa le dea din apa vietii,
Când va fi ca sa-i primeasca, El pe portile Cetatii.

2.Inotul
Dar „râu"-nvolburat, singur n-am sa pot,
Sa trec prin apa rece, fara, a sti sa-not!
Când mergeam la veghe în sala de „antrenament",
„Salvamarul" îmi vorbea, dar nu eram atent!
Imi spunea frumos sa fiu bine pregatit,
Pentru-a trece râu-acesta, ce nu-i de ocolit.
Acum, am nevoie de un Mare-notator,
Caci prin apa cea adânca, doar cu El eu trec usor.
Acestui râu adesea apele sunt negre mari,
Pot sa-l treaca bine doar acei ce-s foarte tari.
Au stat mereu în ruga sunt si bine instruiti,
Nu se tem de vadul rece, ca de el ar fi-nghititi.

Dar de unul singur n-as putea sa-l trec,
Fara, a cadea în apa si acolo sa ma-nec.
Caci iesirea-n graba din „zdreanta cea de cort",
Se va face-n vadul rece, pâna sa ajung în „Port".
Cortu-acesta pamântesc ce ne tine-ncorsetati,
Va ramâne-n vadu-adânc si de el vom fi scapati!
Iar apoi ca porumbeii vom zbura spre zari senine,
Sa vedem EternaTara, ce-i din aur si rubine.

*

Dar, de râul acesta nu doream s-aud,
Sa trec prin unda-i neagra si-acolo sa ma ud!
Apa-i din Eden – infecta si murdara –
E rau mirositoare, de groaza te-nfioara!
Iordanu-acesta vechi – cam la sase mii de ani –
A lasat în urma groaza – miliarde de orfani.
El pe-alocuri este lat, agitat si foarte-adânc,
Nu pot în sinistra apa, eu prin valuri sa m-arunc!


Si când malul e abrupt ori stâncos si foarte înalt,
Sunt atât de mic Isuse si singur n-as putea sa-l salt!
Dar de esti mereu cu mine si ma strângi, ma tii la piept,
Pot sa merg asa mai bine si sa-not mai lin si drept.
Miliarde l-au trecut far-a cere bratul Tau,
Si s-au dus...s-au dus sarmanii, scufundati pe veci în hau!
Dar acei ce Ti-au cerut ajutor de Salvamar,
Au asigurat înotul ce li se da prin har.

*

Dar...avem promis o „Punte" ce va trece peste apa,
La trâmbita din urma, ca multi pe ea sa-„ncapa".
Sa nu mai trecem râul dusi de cricuri prin noroi,
Ci sa-l trecem pe deasupra îmbarcati în ea si noi!
De doua mii de ani atât de multi asteapta,
Sa vina sa ne „treaca" dar înca nu se arata!
Dar, nu mai este mult si zorii vor miji,
Si-acolo sus în slava pe Domnul L-om sluji...

3.Dincolo
Pe malul celalalt când voi fi s-ajung,
Nu vor mai fi ispite sa rabd sa le înving.
Nici lacrimi de durere, ispite, vaiet, plâns,
Nu vor mai lovi în mine, sa cad sa fiu învins!
Splendide frumuseti cum odata n-am vazut,
Sunt si ele pregatite, pentru-acei care-au crezut.
Tot acolo curge-ntruna un izvor de Apa Vie,
Si asa-L maresc pe Domnul, în a Sa Imparatie.

4.Urare de ramas bun
Adio dragii mei! Va las si va iubesc,
Doresc în Tara sfânta, pe toti sa va-ntâlnesc;
Când viii si neviii – toti fi-vom adunati,
Sa ne-ntâlnim acolo: surori, parinti si frati!
Si daca despartirea e crunta si amara,
Vine-n graba Domnul pe nori a doua oara.
Sa stearga orice lacrimi durerea cea din urma,
Sa nu mai fie boala, ce-adesea rau ne curma.
Pe mine nu ma plângeti nicum si nici de fel,
Caci plec pe totdeuna, acolo lânga El!
Va las cu Domnul slavei, slujiti-L mai frumos,
S-aveti cu totii parte de Tarmul luminos.
Urmati-L cu credinta, cu râvna, clocot, zel,
Sa fiti pe strazi de aur, acolo unde-I, El.