Trece vreme-atât de iute

Trece vreme-atât de iute, clipele în loc nu stau,
Azi rămân în urmă anii, ce în față ne stăteau,
Amintiri în inimi scrise, aduc lacrimi... bucurii,
Dar privirea-i neclintită, este înspre veșnicii.

Trec și zorii dimineții, aducând un asfințit,
Se trec umbrele și norii, vine iar un răsărit,
Dar e unul fără margini... orizont în depărtări,
Este-un răsărit ce-aduce, veșnicile raze... zări.

Va rămâne mută gura, și adâncul ce-a răcnit,
Căci se-apropie venirea, Celui ce a fost vestit,
Vor seca și norii care stropi de foc au aruncat,
Va înghite marea valul, de furie ridicat.

Se va destrăma și vântul, și furtuna va fugi,
Florile de pe câmpie, nicicând nu vor ofili,
Ciripitul cel de păsări, nicicând nu se va sfârși,
Căci acel timp care vine, este-n Cel ce va veni.

Trece astăzi și prezentul, viitorul e promis,
Azi se vede-n el ce-odată doar prin Duhul sfânt s-a scris,
Se-aud plânsetele care, azi răcnesc prin văi adânci,
Dar și de la pieptul mamei, sunt luați azi bieții prunci.

Se văd vrăjmașii vestite, ce aduc ele-un sfârșit,
Despărțiri și prigonire, ce aduc un infinit,
Trece vreme-atât de iute, și noi trecem de pustiu,
Căci aici... totul se trece, cerul este veșnic viu.