Transcendența

Privirea ta e un izvor pentru suspine
Când timpul zămislește-n graiul însetat
Sfâșietor șoptit din lumile divine,
Într-un canon bisericesc demult uitat.

Căci moartea paște-n bătătura vieții
Însângerând prin suferință duhul
Din visul treaz ce-l deslușesc profeții
Din nălucirile ce-mprejmuie pământul.

Azi ochii tăi robiți de-a vieții soartă
Cu lacrimi vii, apropie de lume,
Prin mila cerului către eterna poartă
Pecetea Cristului prin sacrul nume.

Ți-e sufletul înveșmântat de-a pururi
În nimbul ce cuprinde-a mării taină
Prin compasiunea revărsată-n valuri,
Prin visul treaz din păcuria haină.


Și-n umbra ta, supusă de-o minune
Se prelungește-n depărtări plineala,
Prin raza-nvăluită-n perfecțiune,
Prin stihuri ce aprind în duh sfiala,

Când raza dragostei topește trupul
Din soarele ce în lumină arde
La pieptul tău îmbrățișând năduful
Din codrii verzi, în glasuri de diadre.


Azi limpede se-arată zarea
Pe spița ta călcând rotundă roată
Din spații sacre izbutind cărarea,
În inimă, către eterna poartă.


Căci în oceanul de iluzii efemere
Din giulgiul ce acoperă privirea,
Obiectivezi în subiectiv himere
Pecetluind în suflet mântuirea.