Trăim vremi de oboseală

Trăim vremi de oboseală,
Pocăinț-a devenit,
Drumul plin ce-i cu petale,
Jertfe care l-au scârbit,
Pe un Dumnezeu ce strigă,, , ‐ Pocăiți-vă căci vin,
Stați pe drumul suferinței,
Nu pe cel ce-i doar senin".

Alungați sunt și proorocii,
Fără nume care sunt,
Cum a fost cândva și Amos,
Când el proorocea mustrând,
Nu a fost iubit de nimeni,
Numai de un Dumnezeu,
Care își vestea pedeapsa,
Căci era el robul Său.

Trăim clipele din urmă,
Oameni mari s-au ridicat,
Glasul ce-a strigat odată,
Este azi de mulți uitat,
Se predă învățătura,
Repetat-adeseori,
Într-o școală pământească,
Goală de cerești valori.

De se spune adevărul,
Nu e azi de toți primit,
Căci modernizarea lumii,
Pocăință a-noit,
Are-a ei asemănare,
Și în port... și în cuvânt,
Nu deosebești creștinul,
Printre cei făr' legământ.

Haina este de-o valoare,
Nu trăirea ce-a cerut,
Și mândria e văzută,
La prezent... nu la trecut,
Cu bolizi la adunare,
Azi se strâng acei creștini,
Ce-au uitat că ei în viață,
Sunt doar niște pelerini.

Ura și-a găsit cărarea,
Lăcomia a pătruns,
Și invidia se vede,
Căci nimic nu stă ascuns,
Dezbinarea azi ucide,
Dragostea cea dintre frați,
Văduva dar și orfanul,
Astăzi sunt acei uitați.

Trăim vremi ce-s dureroase,
Plânge cerul peste noi,
Căci se leapădă creștinii,
De credință în nevoi,
Plânge Domnul căci poporul,
Pentru veșnicii ales,
El din roada lumii astăzi,
Zi de zi... doar a cules.

Este-o vreme mult prea scurtă,
Până El va reveni,
De nu se trezește omul,
Va fi cel ce va pieri,
Din trăirea cea de-acuma,
Mântuit nu poate fi,
Trec de porțile cetății,
Cei care se vor căi.
Amin