TE-AM ÎNŢELES CREDINŢĂ

Te-am înţeles credinţă, te-am înţeles atît;
Dar n-am urnit un munte, eram nehotărît,
Ce munte să plec, cînd eu eram nehotărît
Să-l mut acum, sau mîine?Şi iarăşi amînam...

Nehotărîrea însă ca fumul a trecut,
Dar să urnesc un munte, nici astfel n-am putut.
Cum să urnesc un munte, în ce scop şi-n ce fel,
Cînd eu n-aveam dorinţa de-a mă-ntîlni cu el?

Şi mi-a crescut dorinţa să-l am în preajma mea.
Dar ce folos? Un munte, înseamnă el ceva?
O formă fără suflet, o piatră fără miez,
Eu nu-l iubeam;în mine el nu era crez.

Cînd s-a născut iubirea-mi, părea că mă aprind
Priveam la munte ziua şi noaptea, jinduind,
Părea că-mi creşte-n suflet.Şi eu simţeam ceva,
Dar adevărul parcă tot nepătruns era.

Şi-o tainică minune s-a întîmplat apoi;
O mare de iubire curgea din vîrf, şuvoi,
Bob de muştar, credinţa, de-odată mi-am simţit
Iisus era în mine şi-n El am biruit!