Târziu

Rãtãcitor prin codrii, privind îngândurat
Când stelele pe ceruri, când lutul însetat,
O lacrimã, deodatã, pe-obraz mi s-a prelins
Credinţa-i zguduitã, dar nu mã dau învins;
C-adeseori, pe cale, când spinii mã împung,
Atâtea gânduri triste din urmã mã ajung.

De când se lasã noaptea şi pânã-n zori de zi
Ispita catã-ntruna a mã învãlui;
Ar vrea sã îmi strecoare în suflet amãgiri,
Prin patimi vinovate ale strãvechii firi.
Dar eu, de mâna-i crudã îndatã mã feresc
Încredinţându-mi viaţa Stãpânului Ceresc.

Atunci, chiar dacã-n bezne şi-n negurã aş sta,
De m-ar închide codrul, simţi-voi dreapta Sa.
Prin locuri neumblate de-ar trebui sã trec,
Prin valurile mãrii sau prin deşertul sec,
Speranţa totdeauna de partea mea va fi,
Cã-n braţe El îi poartã mereu pe-ai Sãi copii.

Târziu, în ceasul nopţii, cu duhu-nviorat,
În linişte deplinã eu am îngenunchiat.
Iar ruga mea-şi luã zborul spre cer, spre infinit,
Ducând cu sine dorul la Cel ce m-a iubit;
La Cel ce, cu iubire, şi azi, prin al Sãu Fiu
Ne cautã prin lume, chiar dacã e târziu!