Tara de sus şi ţara de jos

Am apărut pe lume, în vijelie, cu un computer invizibil
Ce a lucrat să mă programeze spre-o stare de perfecţiune.
Forma aceasta ideală, însă, era doar în idealul plauzibil
Ce-aşteaptă ca-n orice moment să se producă o minune...

O taină a apărut în viaţa mea, când am văzut reală ideea,
În noaptea cu lună şi stele, cu luceafăru-n corola de seară.
Atunci am înţeles adevărul că viaţa este doar o primăvară,
Un fel de cumpănă-n timpul veşnicie ce mă ţinea de ea...

Am înţeles că e o punte de trecut prin examenul de-o viaţă,
Ca să mă trezesc în Cer, după drumul în noapte şi-n ceaţă...
Şi va fi o fericire fără sfârşit în veşnicia lui Dumnezeu,
Unde mi-e Casa de Sus, unde S-a dus Isus; şi voi fi şi eu!

Am coborât de pe muntele regăsirii fericite cu infinitul,
Unde-am văzut ideea, lăsându-mi liber gândul, călătorul,
Ca norul ce pluteşte, după cum voieşte, să se găsească
În vântul ce-adie uşor şi-n frunza cu viaţă, lăsată să crească.

Şi florile, curcubeul culorilor, sunt imaginea depărtărilor,
Unde-i ţara mea de dor, cu plaiurile mioriţelor şi a doinelor,
La care revin, purtându-le în sufletul meu, azi, printre străini,
Ca să nu-mi uit fraţii de neam şi de sânge din ţinut cu români.

Picioarele mele nu pot părăsi, acum, bucata de glie,
Pe care plutesc între oceane de-o bună bucată de vreme,
Dar gândul meu simte pământ românesc sub picioare;
Şi văd boabe de grâu, şi porumb ca solie de alinare...

Parcă sunt aievea în ţ[ara împânzită de Munţii Carpaţi,
De râuri şi lacuri, de şesuri, în care am surori şi fraţi...
Şi simt; şi acum, bucuria că legătura cu glia străbună,
Udată de munca română e şi-n poezia mea ca o arvună!

Sunt şi eu, alături cu fraţii de neam român şi de sânge,
Ca un bob de nisip lângă marea ce se agită şi plânge.
Sunt o verigă în lanţul unui popor care are răbdare
Şi-aşteaptă cu speranţă şi credinţă Sărbătoarea cea mare!

Şi-s fericit că-s mântuit şi n-am trăit până acum în zadar,
Căci am dus înainte scânteia din sufletul neamului meu
Ce va rămâne ca spirit infinit, în viaţa din mine, mereu,
Ca un prinos adus de mine şi-n poezie: lui Dumnezeu!...

10 decembrie 1988