Tamar, fiica regelui David

Tamar, fiica regelui David
2 Samuel 13


Adeseori m-am întrebat:
Cum, Doamne, de s-au întâmplat
Chiar şi în familii creştine
Care te-au cunoscut pe Tine

Lucruri urâte, ori păcat?
Desigur, fiindcă n-au vegheat,
Poate că n-au avut credinţă,
Ori au privit cu uşurinţă

La pilda pe care o dau,
Dar şi la ce din viaţă iau.
Adesea, fără chibzuinţă
N-au putut creşte în credinţă.

Şi mai gândesc că nu se poate
Ca lucrurile rele, toate
Să vină făr-a semăna
Vre-un gând perfid, vreo faptă rea.

Să ne gândim la Samuel,
Care a zis în acest fel:
"Domnul cel sfânt să mă păzească
Să nu-mi fac slujba preoţească

Aceea, de a mă ruga
Pentru popor şi ţara mea."
Deci poţi să săvârşeşti păcate
Când darurile tale, toate

N-ai folosit pentru Hristos
Spre-a fi altora de folos
Sau n-ai trăit plin de putere
În ascultare şi veghere.

Să ne gândim ce s-a-ntâmplat
Lui David, marele-mpărat;
El a avut mare durere
Pentru un strop de neveghere.

Domnul, greşeala i-a iertat
Şi n-a murit, dar a-ndurat
Tot ce Domnul i-a dat de ştire:
Necaz, lupte, nenorocire.

Şi toate, chiar în casa sa
Profund rănindu-i inima.
Răscoală, plâns şi chin de moarte
David le-a îndurat pe toate

Şi-n suflet, oare cât amar
Avu, când fiica sa, Tamar,
A fost de-un frate-al ei minţită,
'Nşelată şi batjocorită ?

Durere mare l-a lovit
Când vestea rea a auzit
Că era şi el om şi tată
Şi nu avea decât o fată.

Cuvântul spune despre ea
Că nimeni nu o întrecea
În cinste şi în frumuseţe.
Era fecioară. O mândreţe

De fată. Dar fratele ei,
Amnon, fiul altei femei,
(Frate de tată, cum s-ar spune)
Avea purtări nu tocmai bune.

El a crescut fără ruşine,
Crezând că tot i se cuvine.
N-avea nici anturaje bune
Care spre bine să-l îndrume.

Amicul lui l-a învăţat
Să stea ca un bolnav, la pat,
Să-şi cheme sora cea frumoasă
Hrană să-i dea, la el acasă.

Şi biata fată a venit,
Mâncare bună i-a gătit.
Nici nu şi-a-nchipuit vreodată
Ce grea durere o aşteaptă.

Căci el, "bolnav" de poftă rea
S-a repezit la soră-sa.
Nu s-a temut să săvârşească
Fapta urâtă, mişelească

Şi sora şi-a batjocorit.
Apoi, nici nu s-a mai gândit
Că ar putea să mai repare
Ce a făcut, aşa rău mare.

Pe vremuri, legea-i permitea
Ca de soţie să o ia.
Dar el n-a vrut legea s-asculte
Şi-a făcut rele şi mai multe.

Că după ce a necinstit-o,
A alungat-o şi-a urât-o.
Iar dup-această faptă rea
N-a vrut să mai ştie de ea.

Şi-a pus robii s-o dea afară
Cu haina ruptă şi murdară,
Ca pe-o femeie depravată
Deşi aveau acelaşi tată

Şi nu pe-oricare, ci-mpărat,
Pe care l-a dezonorat.
Fiindcă Tamar, singura-i fată,
N-a mai putut fi mângâiată.

Deşi ea n-avea nici o vină,
Întreaga-i viaţa, o ruină
I-a fost, că nu un om străin
A revărsat atât venin

În viaţa ei, şi-atâta rău,
Ci a fost chiar fratele său!
...Dar un necaz, singur nu vine,
Ci sute se ţin după tine.

La fel şi-n casa-mpărătească;
Răul n-a vrut să se oprească,
Ci-a fost omorât şi Amnon,
De un alt frate, Absalom,

Care era un om frumos
Dar era rău, necredincios,
Şi a ajuns un răzvrătit
Căci nimeni nu l-a pedepsit.

Nici împăratul, tatăl său,
Nu l-a certat când făcea rău.
El nu a fost deloc mustrat,
Ci mângâiat şi alintat.

Şi bietul David, suferi
Necazuri mari, de la copii.
Dar lecţia şi-a învăţat;
Pe Solomon nu l-a lăsat

Să crească-aşa, ca fraţii lui,
Ci-l dete-n casa Domnului
Să fie educat frumos,
Să fie drept şi credincios.

Şi el ajunse-un împărat
Şi credincios, şi învăţat
Care-a domnit după dreptate
Şi a fost înţelept în toate.

Noi, azi, citind despre Tamar,
De viaţa ei plină de-amar,
Să ne gândim: noi cui lăsăm
Copiii? Cum îi educam?

Şi nu cumva ei văd la noi
C-avem păcate, suntem răi?
Dac-am greşit, dar rău ne pare,
Domnul ne poate da iertare.

Păcatul însă, consecinţe
Are. Şi multe suferinţe
Ne-or apăsa şi chinui.
Se poate, chiar de la copii

S-avem necazuri de-ndurat,
Pentru că nu i-am educat
În ascultarea Domnului,
În frica şi dreptatea Lui.

Doamne, ţi-aducem rugi fierbinţi
Pentru toţi cei ce sunt părinţi:
Ajută-i , Doamne, să vegheze
Şi viaţa să şi-o corecteze.

Dă-le putere ne-ncetat
Să poată duce trai curat
Ca nu cumva, prin neveghere
S-aducă lacrimi şi durere

Peste acei ce le sunt dragi!
Numai Tu, Doamne, poţi să faci
Din ei, oameni care arată
Spre Tine, cu viaţa lor toată!