Tâlhar

Doborât de ananghii, la poalele Tale
Doamne, nu mai știu să mă rog, nătâng.
Mă strivesc munți de angarale;
Ce ţi-aș putea cere? Parale?
Bat cu fruntea țărâna şi plâng.

Zac, așa despuiat, dosădit.
Dar cozile ochilor îmi fug viclene
Şi iscodesc pe sub gene
Dincolo de roata pământului zgârcit...
Ce de avuţii ai strâns, Părinte,
Acolo, sus, în ţărmurile sfinte!
Gânduri păgâne îmi dau ghes...
Nu mă mai rog... Doamne, ai înţeles:
Cum te-aş prăda! Cucernic tâlhar,
Aş sări hoţeşte pe o fereastră
În împărăteasca Ta bazilică albastră,
Să jăfuiesc dumnezeiescul altar.

Nu mă ispitesc necuprinsele Tale taine,
Putere, slavă, minune, har,
Nici ale îngerilor aurite vestminte,
Deşi n-am haine,
Nici înţelepciunea Ta, deşi n-am minte,
Ţi-aş lăsa raiul şi stelele neatinse,
Nu-mi trebuiesc nemurirea cu vieţi nestinse,
Nu jinduiesc nimic, la nimic alt nu m-aş bucura,
Nici jilţ de aur, nici potir de mărgăritar:
Din toată holda de splendoare,
Din visteria de frumuseţi şi odoare,
Cu inima mea cutezătoare,
Doamne, numai Dragostea Ta aş fura...

1951, iunie 2, Bucureşti