Taine...

O, Tată, ce eşti Tu? Cum eşti? Şi unde?
Din stânci în stânci, ca Moise pe Horeb,
încerc să urc prin ceaţa ce Te-ascunde.
Şi am atâtea, Doamne, să Te-ntreb.

Eşti Tu cuprins în vreme şi în spaţiu,
când Tu cuprinzi în Tine Însuţi tot?
Pot eu întinde către Tine braţul?
O, iartă-mi îndrăzneala şi nesaţul.
Vreau să-nţeleg atâtea... Şi nu pot.

O, Tată, ce eşti Tu? O conştiinţă
a unei insondabile puteri?
Trăieşti ca mine? Eşti şi Tu fiinţă
cu bucurii, cu dor, cu suferinţă?
Sau eşti mai sus de gând şi de dureri?...

Spre focul din pustiu privea profetul
şi se simţea atâta de mărunt.
Dar când a vrut să-Ţi poată şti secretul,
Tu i-ai răspuns: "EU SUNT ACEL CE SUNT".

Tu eşti! Deci numai Tu şi nimeni altul!
Căci toate sunt ţesute din nimic.
Simboluri sunt şi carnea şi bazaltul.
Dar ce eşti Tu, Supremul, Preaînaltul,
spre care-atât de trudnic mă ridic?

Tu ai creat şi crini, şi orhidee,
şi cerul cu ciudatele-i caleşti,
şi chipul de copil şi de femeie,
şi geniul sclipind într-o idee.
Dar Tu, Făuritorul, Tu ce eşti?...

M-ai tors din nevăzute molecule.
Şi poate că, în carnea mea de om,
sunt mii de căi lactee minuscule,
un univers în fiece atom.

Poate pământul nostru totodată
e-o parte dintr-un fir de praf gigant.
Şi-n pulberea ce mi s-a pus e gheată
sunt galaxii aduse din neant...

Zidar fără mistrie, fără drişcă,
Tu chemi din vid, din absolutul NU.
Învârţi în cer morişcă în morişcă!...
Pe toate-odată forţa Ta le mişcă!
O, Tată, mă cutremur. Ce eşti Tu?

Cum ai ascuns sămânţa în sămânţă?
Un sâmbure e-un chivot. Şi în el,
alt chivot poartă altu-ascuns la fel.
Şi toate cer de mii de ani fiinţă.

Dar sufleul? Dar duhul? Lumi latente!
Ce taine-avem în noi şi nu le ştim!
Suntem neexplorate continente!
În lut nu sunt vibrări de sentimente.
Tu ce-ai ascuns în noi?... căci Te iubim...
…………………………………………………………………
Dar iată, văd o zi de sărbătoare.
Apostolii... aşteaptă un răspuns...
("Arată-ne pe Tatăl şi-i de-ajuns...")
O, Filipe, ce slăvi ameţitoare!

Mă uit cum intră soarele-n grădină...
cum îngeri albi aripile şi-au strâns...
Trăsare Magdalena în lumină.
"Rabuni!" strigă inima ei plină.
"Rabuni!" strigă glasul ei în plâns.

O văd cum cade în genunchi pe stâncă,
prin ceaţa cu sclipiri de curcubeu.
"O, nu M-atinge, Miriam, căci încă
n-am fost... acolo sus... la Tatăl Meu..."

La Tatăl? Cum? La Tatăl?! Faţă-n faţă?...
În sanctuar de negândit?
O, ce-ntrebări, tot sufletu-mi îngheaţă!
Pe când Isus dispare brusc din ceaţă,
spre Tatăl, cu viteza infinit...

Şi, iată, plec şi eu. Şi văd cu gândul
planete cu inele în culori...
Străbat în zbor spiralele de-a rândul
şi văd supergiganți uluitori.

Deodată, în noianul de mistere
un chip de crin înaintează blând
spre Tronul Alb de plasmă şi putere.
Încremenesc oştirile-n tăcere.
Şi-un glas de om se-aude murmurând:

"Părinte Sfânt, am isprăvit lucrarea...
Am biruit prin Tine pe Cel Rău,
ca să câştig pentru pământ iertarea.
Primeşte-Mă acum, la pieptul Tău..."

"O, Fiu născut, cu nimeni altu-asemeni,
Ieşua!... sunt atât de fericit!
În Tine-am fost când, printre spini şi cremeni,
cu stropi de lacrimi alergai să semeni,
în Tine tot Calvarul l-am suit!

Acum e-al Tău pământul! Ia şi-mparte!
Domneşte peste neamul omenesc
cu cheile de viaţă şi de moarte!
Mai mult, priveşte împrejur, departe!
Tot cerul, Fiul Meu, Îţi dăruiesc!"

*

Jos pe pământ în casa cu zăvoare
stau ucenicii palizi de năduh.
Dar Cineva în faţa lor răsare.
E om? E Dumnezeu? E lut? E Duh?

"Şalom Lahem! EU SUNT! Cel care vine!
EU SUNT! Cel răstignit! Cel din mormânt!
Pe Tatăl Meu Îl va cunoaşte-oricine.
Toată puterea- n cer şi pe pământ
Mi-a dat-o El. Acum luaţi Duh Sfânt!
Eu sunt cu voi. Şi Tatăl e cu Mine!"

Da. Iată cheia. Fruntea-n colb se-aşterne.
Acum, acolo sus, în veşnicie,
o, Filipe, tu vezi Lumina Vie
şi urci mereu pe treptele eterne...

Iar eu, în clipa de ţărână, iată-L,
cu faţa sângerândă sub povară,
în Salvatorul meu Îl văd pe Tatăl,
cum Îl vedeai şi Tu odinioară...

*

Din stânci în stânci, o, Chip divin, cu Tine
cobor de pe Horeb cu suflet plin;
cu tablele nădejdilor în mine.
Şi-ngenunchind, Îţi mulţumesc.
Amin.