TAINA OMULUI

Vrind sa aflu ce e omul, lumea-ntreaga-am colindat
Si bătînd din poartă-n poartă, prea puţine am aflat.
Trup din lutul de pe vale, ce-l framinţi doar cu o mină,
Care şade-un timp pe cale şi se-ntoarce in ţărină.
Trup plăpînd, micuţ si firav, sub povara se-ncovoaie,
Iar pe vint şi pe furtună, pină la pămint se-ndoaie.
Însă lutu-acesta moale ce se-ndreaptă către moarte,
Duce-n pieptul lui o taină ce-l ajută să se poarte.
Şi-am văzut in lumea larga, mulţi care-şi pierdeau puterea,
Şi zdrobiţi de grea povară, invăţau ce e durerea.
Mame ce-şi vedeau copiii smulşi cu sila de la sîn,
Ca să fie daţi ca jertfă unui ritual păgîn.
Taţi care-şi vindeau copila pentru pumnul de arginţi,
Tineri osîndind la moarte pe bătrînii lor părinţi.
Fraţi călcindu-se-n picioare, ne-mpărţind piinea şi sarea,
Şi zidiţi în împietrire, învăţînd ce-i nepăsarea.
Pumnii înălţaţi spre ceruri, în blestem rostit cu gura,
Aşteptări neîmplinite, învăţîndu-i ce e ura.
Mii de vise sfărîmate, ghiare sfîşiind fiinţa,
Altă lecţie-nvăţată. Denumirea: suferinţa.
Şi mergînd aşa pe cale, cu povara asta-n spate,
Am crezut de la o vreme, că le-am învăţat pe toate.
Însă omu-i o fiinţă ce nu-şi recunoaşte starea
Şi rănit de suferinţă, a-nvăţat ce-i răzbunarea.
Ah! Ce dulce-i, ce divină, cind nimic n-ai de pierdut,
Cel ce te-a rănit, plăteşte, pentru tot ce te-a durut.
Este o lege: ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte,
Nu mai ştii ce eşti acuma, nici ce-ai fost cîndva-nainte.
Fără viaţa, fără lege, fără nici un viitor,
Drumul cobora într-una şi era tot mai uşor.
Nici o stavilă pe cale, să-i oprească-naintarea,
Şi aşa, piredut de toate, a-nvăţat ce-i desfrînarea.
Şi ieşind din stralucirea care îi dădea puterea,
În noroi, zdrobit de toate, experimenta căderea.
Nu mai era nici o treaptă ce să-i năruie fiinţa.
Biciuit de toţi şi toate, invăţase umilinţa.
Şi-astfel am vazut că omul, ce-n păcat îşi frînse zborul,
Îşi pierduse măreţia ce i-o dase Creatorul.
Dar pe drum, un OM cu-o cruce, tainic îşi urma destinul,
Învăţind şi EL, ca alţii, ce-i durerea, ce e chinul.
Cu povara crucii-n spate, fără-aşi inălţa privirea,
El îi învaţa pe alţii, cu adevarat, smerirea.
Toţi credeau că vina-şi poartă şi pe drept plăti-va preţul.
El urca tăcut pe cale, suferind smerit dispreţul.
Nimeni nu ştia ca însuşi Cel Dintîi, din Tatal, Sfîntul,
Pe pămînt se coborîse pentru a-mplini Cuvintul.
Prin badjocura de vorbe şi de lovituri cu sila,
Doar un suflet de femeie, învaţa ce-nseamnă mila.
"Nu e drept, ca fără vină, Tu să îmi plăteşti păcatul,
Să fii Tu pe lemnul crucii, cînd un altu-i vinovatul! "
"Am venit din înalţime, să găsesc ce s-a pierdut,
Să-mplinesc o datorie, precum Tatăl mi-a cerut !
Am venit să platesc preţul: un păcat cerea o moarte.
Dar o mare de păcate, azi de Tatăl, vă desparte.
Şi era cu neputinţă pentru om să-şi schimbe starea,
Doar un Dumnezeu din ceruri, îi va dărui iertarea !
Tu femeie preamiloasă, îmi întinzi ulciorul Mie.
Nu ştii că Eu sunt izvorul nesecat, de apă vie ! "
Duhul Tatălui din ceruri, azi îi cerceta fiinţa
Şi-n fiorul ce-o cuprinse, se născuse pocăinţa.
Lacrimi mari brăzdau obrazul sufletului păcătos,
Căci Acel care venise, azi o ridica de jos.
Şi-un şuvoi de sentimente, năvăleau, copleşind firea.
"Dintre toate, azi, femeie, te-a învăluit IUBIREA."
Nu-i pe lume nici o forţă, nu e nici o stăpînire,
Ce pe om ca să-l despartă de a Tatălui iubire.
Fie el oricît de jalnic şi oricît de păcătos,
Rătăcind pe-a vieţii cale sau căzut oricît de jos,
Dacă vine azi la Tatăl, lepădînd al său păcat,
Curăţit va fi pe dată şi în veşnicii, iertat.
Şi umblînd pe-atîtea drumuri, taina din om am aflat:
DRAGOSTEA care-l uneşte cu Acel ce l-a creat.