Sunt drumuri care par pierdute

Sunt drumuri care par pierdute,
Și seri în care totul doare,
Dar după fiecare noapte,
Se naște iarăși o chemare.

O despărțire nu închide,
Tot cerul peste suflet greu,
Există-n inimi o lumină,
Ce știe drumul ea mereu.

Chiar dacă timpul schimbă oameni,
Și vântul mută pași-n zare,
Rămâne vie, neclintită,
Speranța revederii clare.

Ca mugurii sub neaua rece,
Ca zorii după vreme rea,
Și dorul poartă-n el puterea,
O revedere-a aștepta.

Iar când tăcerea pare lungă,
Și clipele se sting tăcut,
Vre-o inimă să nu se teamă,
Că drumul ei nu s-a pierdut.

Sunt întâlnirile sortite,
Să treacă timpul printre ele,
Cum trece primăvara caldă,
Prin ramuri triste și rebele.

Și poate tocmai depărtarea,
Dă preț luminii din privire,
Căci uneori absența crește,
Mai mult decât o amintire.

De-aceea, chiar prin vremi schimbate,
Când pașii par fără hotare,
Rămâne vie peste toate,
Speranța revederi clare.

Care răzbate peste teamă,
Peste tăceri și peste ani,
Ca un ecou ce nu se pierde,
Prin vântul marilor limani.

Și chiar de lumea se destramă,
În griji, în umbre, în uitare,
Mai este-o punte ce e vie,
Clădită doar din așteptare.

Căci inimile care speră,
Nu vor străbate un pustiu,
Ele păstrează-n adâncime,
Un drum spre totul ce e viu.

Iar când destinul va deschide,
Ferestrele către lumină,
Vor înflori priviri ce-s triste,
Sub lacrimi grele ce suspină.

Și poate-n clipa revederii,
Nici nu vor fi cuvinte mari,
Doar liniștea ce se așază,
În inimile celor tari.

Căci timpul nu distruge totul,
Oricât de rece-ar încerca,
Sub praful zilelor rămâne,
Ceva ce nu se poate lua.

O rază mică de credință,
Un semn păstrat fără să știm,
Că după drumuri întristate,
Printre cei dragi noi revenim.

De-aceea, când se lasă seara,
Și gândurile dor mai tare,
Să nu se stingă niciodată,
Speranța revederii clare.

Va fi o clipă fără teamă,
Fără sfârșit și fără plâns,
Când cei plecați îi vor cuprinde,
Pe cei ce lupta au învins.

Nu ca un vis ce se destramă,
Odată cu ivirea-n zori,
Ci ca o pace nesfârșită,
În care nu mai mor fiori.

Și toate dorurile lumii,
Purtate ani în suflet greu,
Vor deveni o-mbrățișare,
La pieptul sfânt de Dumnezeu.

Acolo timpul nu desparte,
Nici depărtarea nu va fi,
Căci veșnicia-i ține-aproape,
Pe sfinții ce nu vor lipsi.

Vom recunoaște iar privirea,
Glasul uitat dintre tăceri,
Și nu va exista plecare,
Nici lacrimi pentru revederi.

Doar liniștea aceea sfântă,
Ce vindecă tot ce-a durut,
Și bucuria de-a fi una,
Dincolo de tot ce-am pierdut.
Amin