Sufletul nu cere doar mâncare

Sufletul nu cere doar mâncare

Și-au făcut din pântece un Dumnezeu,
Așa răsună trist în Cartea Sfântă,
Căci dintr-un templu au făcut un zeu
Și niciun cuget azi nu mai frământă!

Mâncăm cu mulțumire, cum e scris,
Și mulțumim cu drag lui Dumnezeu,
Dar ne amăgim amarnic, ca prin vis,
Slujim doar cărnii, ca și unui zeu!

Căci mulți în viața asta le-au rămas
Plăceri ce par nevinovate-n lume:
Ca să mănânce mult, gustos și gras
Și râd de înfrânare, ca de glume!

De dimineață se trezesc ades
Cu gândul la ce mic dejun va fi,
Și-apoi ei se gândesc la prânz ales,
Și la gustări, și pofte ce-or vorbi!

Dar baiul e adânc între creștini
Și lăcomia este mare, nesfârșită,
Căci golul și durerea n-o alini
Cu niciun fel de poftă împlinită!

Căci poftele apar ades în minte
Și n-au de-a face cu nevoile carnale,
Căci neînfrânarea prea ades te minte
Să-ți alini durerea cu poftele banale!

Dar nu uita, creștine, deloc în astă lume,
Că ceea ce e mâncare materiei, să știi,
Ea nu te va împlini cu stări ce par prea bune,
Dar greu te va minți în lumea celor vii!

Căci nu degeaba spune Cartea Sfântă
Că înfrânarea poftelor e-o roadă aleasă.
Să ne îngrijim și sufletul, ce adesea nu cuvântă,
Căci el va fi acela cu nume de mireasă!

Iubim ca să vorbim frumos și tare
De dependențele de alcool, țigări și drog,
Dar voi să știți că dependența cea mai mare
E cea de a mânca ca și un rob!

E cea ce-ți cere întruna doar mâncare,
Deși tu ești sătul și plin de tot,
Dar mintea ta nu știe de înfrânare,
Ea vrea plăceri, ea vrea să guste tot!

Știu că nu e comod deloc să auzi
Despre un lucru ce e acceptat de toți,
Și nu-i ușor ca pofta s-o excluzi
Când vezi în jur nenumărate porți!

Pare ciudat, dar pe o clipă scurtă
Mâncarea pare să-ți aducă împlinire,
De aceea mulți preferă cât mai multă,
Căci li se pare că le aduce fericire!

Și-apoi, greoi și plin, te mai gândești
Ce ai putea să mai mănânci, ce-i bun,
Și care poftă rară s-o împlinești,
Căci pofta cere încontinuu scrum!

Și ne îngrozim de cei care sunt beți,
De cei ce joacă jocuri păguboase,
Îi judecăm mâncând din greu, răzleți,
Mâncând hapsâni, cu pofte fioroase!

Mâncarea pentru mulți e ca și un drog nespus,
Căci nu-și mai împlinește rolul ce îl are.
Nu mai mâncăm ca să trăim supuși,
Dar azi trăim, muncim pentru mâncare!

Și spunem că-L iubim pe Dumnezeu,
Dar idolul cel gras e printre noi!
Căci îl slujim și-l adorăm mereu
Și le considerăm că sunt nevoi!

De fapt, de un lucru mare mi-am dat seama:
Că omului nu-i trebuie multă hrană,
Dar ceea ce-l tulbură și-i este teamă,
Căci fără drog durea-va tare rana!

Și rana grea adesea este în suflet,
Ceva îl tot frământă și îl doare,
Ceva îl doare pe pământ în umblet,
Căci sufletul nu cere doar mâncare!

El cere Duhul Dumnezeului din cer,
El vrea o unitate ce e sfântă,
Nu vrea oprit, nu vrea ținut în ger,
El vrea să-și spună oful ce-l frământă!

De aceea, dacă lupți cu patima amară,
Cu pofte ce te biruie mereu, să știi:
Stai în genunchi, chiar în a ta cămară,
De vrei în al tău suflet să apară bucurii!

De vei gusta din ale Lui bucate,
Din apa bună și curată a lui Isus,
Nu vei mai vrea pe veci mâncăruri moarte
Și-ți vei găsi alinul în Cel ce a fost supus!

Învață de la Domnul înfrânarea,
Căci El cândva răspunse celui rău:
Că nu doar pâinea în lume e mâncarea,
Ci ceea ce e Cuvântul venit din Dumnezeu!

O, câtă înțelepciune, ce-i curată,
Avea Mântuitorul în pustie,
Căci El știa că masa cea bogată
E hrana cerului ce suflete învie!

Căci dacă în duhul tău ești sănătos,
Nu vei căuta refugiu în mâncare,
O vei servi în pace și voios,
Ea nu-ți va fi o barcă de salvare!

Ci doar aceea ce te va ține în viață
Ca să împlinești aici chemarea sfântă.
Mâncarea în exces te duce în ceață,
Te ia cu sine în văi și te frământă!

Ți-aduce tot mai multe pofte grele,
Și-ntr-o zi și templul sfânt ți-l curmă,
Ți-aduce boli și suferințe grele,
Acesta-i prețul, prețul cel din urmă!

E bine ca să știi de echilibrul bun,
Să știi să te oprești din ceea ce e plăcere,
Să nu ne fie traiul ca celui ce-i nebun,
Căci totul se sfârșește cu plânset și durere!

Să nu prefacem templul care-i sfânt
În peșteră de hoți și de tâlhari,
Să ne hrănim cu sfântul Său Cuvânt
Și-n lupta aprigă cu pofta să fim tari!

Și nu-i o glumă, fraților, să știți,
Căci azi cei mulți îs dependenți carnali.
Nu ne vorbește nimeni că cei ce-s împliniți
Ei luptă greu cu pofta și-n luptă sunt rivali!

Ei luptă până la sânge, și nu pentru plăcere,
Ei luptă contra firii, ei luptă cu durere,
Ei luptă aspru, adânc, ei luptă si-n văzduh
Căci sănătatea în trup e sănătate în duh!

Să știți că-i echilibru acolo unde-i Domnul,
În trup, în duh și-n minte, e-o ordine deplină,
Căci unde-i stăpânire, e-n ordine și omul,
Unde-i Cuvântul Lui, acolo e lumină!

Plăcerea cea mai mare și dragostea adâncă
Ea să ne fie veșnic spre Isus îndreptată,
Și-atuncea voi să știți că veți sta tari pe stâncă
Și nu va mai conta plăcerea vinovată!

Mâncarea voastră bună va fi mâncare vie,
Căci tot ce e vremelnic sunt lucruri pieritoare.
Doar astfel să trăiți, să fiți o mărturie,
Căci pofta nu câștigă pe sfintele altare!

Căci pântecele nostru nu-i Dumnezeu în lume,
Noi nu slujim doar poftei cu patima amară,
Dar noi suntem cerești, purtăm al Lui sfânt nume
Și vrem doar apa vie, nu hrana cea murdară!