Sufletul frumos, poezia

Poezia, acest suflet frumos,
Desferecă lutul, zenitul atinge
Când se înalță din colbul de jos
Un șoim, cu aripi albite în Sânge.

Sufletul frumos este Iubire,
Rămâne veșnic fără zbârcitură,
Versul lui vorbește prin trăire,
Poate învinge oceane de ură.

Spuma mării în căuș adună,
Țese la război voal de visare,
Slove împletește în cunună
Inimi să îmbrace-n sărbătoare.

Din florile de rodii, aprinsul,
Miresme suave, din floare de crin,
Armonios le leagă cu visul
Într-un curcubeu de zâmbet divin.

Trecând pe la inimi să adape,
Oază, dulce pentru sufletul setos,
Se întoarce ca pâinea pe ape,
Căci a fost cuiva, de mare folos.

Atunci când versul ei este de jar,
Concentrice sidefuri o-nconjoară,
În taina inimii, mărgăritar,
Urcă înalt pe-a valorilor scară.

Suspină în ea, doina din frunze
Îngânată în tril de ciocârlie,
Largi deschideri, în unghiuri obtuze
Cuprind Cerul, bolta străvezie.

Este o sabie care despică,
Brațe de oțel la hotar de țară,
Versuri eroi cântând fără frică,
Din imnuri strămoșești te înfioară.

Poezia e-un pas înainte
Ghidând spre Eden convoi de speranțe,
Dar e și lacrimi șuvoi, pe morminte,
Regretele târzii în instanțe.

Popas pe vârf de munte, e versul,
Prin ploile de Har, ozon curat, sfințit,
Când în celulă-ncape Universul,
Iar clipa Vieții este infinit.

Poezia este o stare divină,
Sufletul ca sticla, sufletul frumos
Când în imnuri de slavă se-nchină
Adorâdu-L veșnic pe Isus Cristos.

Dacă va înceta versu-mi să cânte,
Cu stihul Adamic, obosit, înfrânt
Zâgănind în cadențe pierdute,
Este că n-am luptat ceresc să cânt.

Ana Haz, Seleuș, Arad.