Suferințele urmașilor

Suferințele urmașilor
Alexandrina Tulics, album Destine

Trec cârduri de ciori peste case,
peste ale celor bogați, cu case frumoase
dar și peste cele mici, bătute de vânt,
cele care n-au avut curajul
să se despartă
de ce le este sfânt: pământul.
Se vaită păsările de ce văd;
de ce a fost, a pierit sau a plecat,
și se tânguie ca un geamăt-n iernat:
de tot ce am avut, de ce a pierit și plecat…
norii se-ngrămădesc, se răzbună,
acoperind păsările negre
ce-n geamăt strigă, rupându-se de cunună,
când se risipesc și se adună:
-Urmașii, urmașii, urmașii,
pe unde-și vor petrece viețile,
pe unde-i vor duce pașii?
Cine vor fi?
Cum se vor chema,
când se vor văita…?
săracii moștenitori:
fără case, doine, pe răzor cu flori…
vor plânge un cânt,
cu lanțuri legați de pământ:
-Noi
nu vom pleca
din viața rea,
chiar de va fi greu,
nu vom fi noi, lașii,
care-am strâmbat pașii,
pe care ne vom cânta,
viața cea mai grea,
arătați fiind ca: sinucigașii… sinucigașii!