SUFERINŢA MARTIRILOR

Cea mai naltă mărturie pentru cer o dau martirii
Ce-au murit pe rug, în flăcări, rezistându-i prigonirii.
Când nu au nici argumente cei răi par să se răzbune
Pe creştinii plini de forţă care stau în rugăciune.

Daniel cândva, profetul, este-un astfel de exemplu.
Nu era la el în ţară, dar el însuşi era Templu.
L-au pândit prigonitorii şi-n curând la lei l-au dat
Însă îngerul din ceruri a venit şi l-a salvat.

Ştefan cel plin de credinţă, însă şi de Duhul Sfânt,
Îl vesteşte pe Mesia cu credinţă şi avânt.
Îi mustră pe marii-preoţi, pe aşa-zişii părinţi,
Şi aceştia se revoltă clănţănind mereu din dinţi,

Ei aruncă-n el cu pietre, însă Ştefan se fereşte
Şi-apoi cade în ţărână când din cap sânge-i ţâşneşte.
Până când îşi dă suflarea el se roagă-n acea dramă:
„Doamne, iartă-le păcatul! Te rog nu le ţine-n seamă!”

Fericirile sunt date celor ce sunt prigoniţi
Şi din ţara lor, din casă, sunt de cei răi izgoniţi.
O prigoană curăţeşte tot ce-i rău între creştini
Curăţind întreg ogorul şi de pietre şi de spini.

Sfinţii sunt respinşi de lume şi-adesea discriminaţi.
Nu au drepturi ca oricare, mai curând sunt criticaţi.
Sunt vânaţi cu-orice ocazii de spioni, cozi de topor.
Şi suspecta propagandă fac din mulţi duşmanii lor.

Domnu-n predică ne cere să lăsăm orice-am avea
Şi prin orice suferinţă să urmăm doar calea Sa.
Până şi prestigiul nostru nimeni nu ni-l dă napoi.
Vom avea doar fericirea că Isus este cu noi.

Raţiunea cea supremă pentru viaţa ce-o trăim
Este crucea răstignirii ce ne-ajută să iubim.
Chiar şi pe duşmanii noştri şi pe toţi ce ni se-opun
Să-i răbdăm cu-nţelepciune printr-un cuget pur şi bun.

Moartea e-o descătuşare pentru astfel de martiri
Cărora le vezi credinţa şi iubirea din priviri.
De ei oamenii nu-s vrednici cum stă chiar în Carte scris.
Să-i urmăm prin astă lume până sus în Paradis.

Şi de-o fi să întârzie Mirele cel glorios
Noi vom strânge-n vasul nostru untdelemnul preţios.
Deşi noaptea pare lungă totuşi Domnul va veni
Şi atunci pe fiecare sigur îl va răsplăti.