Strigătul unui tată

Doamne... de ce-i goală casa,
Glasul lui nu-l mai aud,
De ce ziua pare noapte,
Noaptea-n zi s-a prefăcut.

Nu știam că despărțirea,
Doare chiar atât de greu,
Până-n clipa când pământul,
A-nghițit copilul meu.

Numele-i îl port prin gânduri,
Îl rostesc încet, stingher,
Parcă dorul urcă zilnic,
Ca o rugă către cer.

Fiule... aveam atâtea,
Să te-nvăț pe-acest pământ,
Să te-nvăț ce este viața,
Să nu obosim vorbind.

Mai voiam să-ți văd privirea,
Să-ți spun: , , mândru sunt de tine",
Timpul n-a avut răbdare,
Cerul te-a chemat la sine.

Am rămas doar cu tăcerea,
Cu dor după chipul Tău,
Cu-amintiri ce ard în suflet,
Fiule... , mi-e tot mai greu.

Cred cu toat-a mea ființă,
Că în noapte nu ești dus,
Ci în locul unde-i viața,
Împreună cu Isus.

Știu că ești în pace sfântă,
Cu al nostru Domn iubit,
Locul unde niciodată,
Nu există un „sfârșit”.

Totuși, fiule… mă doare,
Sufletul îmi este frânt,
Că nu-ți mai aud nici pasul,
Și nici glasul pe pământ.

Doare locul gol din casă,
Și privirea ce nu vine,
Faptul că atâtea gânduri,
Nerostite stau în mine.

Printre lacrimi țin credința,
Ca pe o candelă-n furtuni,
Că trăiești în bucuria,
Celor sfinți care-au fost buni.

Când mi-e sufletul prea singur,
Dorul când nu-l pot purta,
Privesc cerul, spun în taină:, , Că ești bine undeva".

Știu că astăzi ești în pace,
Dumnezeu te-a ridicat,
Unde nu-i strop de durere,
Nici moarte și nici păcat.

Ești sub cerul fără lacrimi,
În lumina Celui Sfânt,
Unde este veșnicia,
Ce nu știe de mormânt.

Chiar dacă durerea arde,
Sfâșiind sufletul meu,
Am un gând, o mângâiere,
Ești la braț cu Dumnezeu.

Dorul aduce tăcere,
Dor de glasul tău curat,
Nu-ți plâng pierderea copile,
Căci ești doar îndepărtat.

Cred că într-o dimineață,
Domnul când va reveni,
Te voi strânge iar în brațe,
Despărțire... nu va fi.

Vom fi veșnic împreună,
Cu cei sfinți, căci sfânt te-ai dus,
Ne vom bucura-n vecie,
De prezența lui Isus.
Amin
În memoria lui Petri Barbu