Strigătul mamei

O, Doamne… cum să duc povara? ,
Ce-a rupt din piept copilul meu? ,
Cum să mai am vre-o dimineață,
Când glasul lui nu-l aud eu.

Mai stă lumin-aprinsă-n casă,
Dar fără el parcă-i pustiu,
Și fiecare colț mă-ntreabă,
De ce-a plecat prea timpuriu.

Îi simt mirosul în odaie,
Îi văd zâmbirea-n gând mereu,
Aș da și anii mei din viață,
Să-l mai cuprind o clipă eu.

O, fiul meu… când vine seara,
Și dorul cade pe pământ,
Te strig pe nume printre lacrimi,
Căci sufletul îmi este frânt.

De ce-a fost drumul tău o clipă? ,
De ce-ai plecat așa grăbit? ,
Eu încă mai aveam atâtea,
Să-ți spun… ca să te simți iubit.

Copilul meu, te strig în noapte,
Și cerului i-am spus durerea,
Dar stelele-au tăcut deasupra
Și doar mi-a plâns în piept tăcerea.

Am pus urechea pe o pernă,
Ca poate glasul să-ți mai simt,
Dar doar suspinul meu răsună,
Prin casa rece și prin timp.

O, fiul meu… mi-e dor de tine,
Cum îi e mării dor de mal,
Cum îi e iernii dor de soare,
Cum plânge frunza după ram.

Dar printre lacrimi și durere,
Mai simt o pace coborând,
Așa cum susurul coboară,
Ca să mă mângâie când plâng.

Și parcă tu îmi spui din slavă:
„Mamă, să nu mai plângi așa,
Eu sunt în locul fără lacrimi,
Iar cerul azi e casa mea,
Eu sunt acolo unde Domnul,
A șters orice suspin amar,
Unde nu mai există noapte,
Și fiecare clipă-i har,
Aici nu-i noapte și nici teamă,
Nici dor ce sufletul desparte,
Doar pacea sfântă și iubirea,
Ce nu va mai cunoaște moarte,
Nu plânge că mi-e bine, mamă,
Mai bine decât pot să-ți spun,
Aici iubirea nu se pierde,
Și nu exist-apus pe drum,
Iar când se va sfârși alergul,
Și timpul lumii va tăcea,
Ne vom privi din nou în față,
Nici despărțiri nu vom avea,
Și chiar dacă o grea durere,
Îți frânge inima mereu,
Să știi că despărțirea noastră,
E-o clipă doar la Dumnezeu.”

Atunci îmi ridic ochii-n ceruri,
Și strâng nădejdea-n piept mereu,
Că într-o zi, la revedere,
Te voi cuprinde fiul meu.

Nu vor mai fi atunci nici lacrimi,
Nici cimitire, nici suspin,
Ci doar lumina veșniciei,
În locul veșnic ce-i divin.

E grea durerea, mă doboară,
Dar visul de-a te revedea,
Mă face să ridic privirea,
Povara când îmi este grea.

Și chiar de dorul mă apasă,
Iar rana-n suflet este grea,
Trăiesc privind spre ziua-n care,
Din nou te voi putea vedea.
Amin
(În memoria lui Petri Barbu)