Strigat mut

Nu sta ca sa ma judeci. Sa judeci nu e greu.
Tu vezi exteriorul...nu sufletul meu...
Mai bine-ntinde mana, ajuta-ma cumva
sa ies din cercu-n care m-a prins ispita grea.
Usor este sa judeci, cu degetul s-arati
Mai greu e sa te-apropii, sa risti sa calci prin balti
Sa cauti diamantul cazut in namol cleios,
sa lupti cu-a ta mandrie, sa-ajungi acolo, jos ,
Sa-l speli , sa-l redai vietii, asa cum e : frumos...
Iar diamantul care in namol si patimi zace,
In floare alba, pura, de nufar se preface...

Cu ce drept ma judeci? Tu vezi pacatul meu,
Ca nu-l ascund...Tu vezi doar nepasare…
Nu si durerea-n sufletu-mi ce simte-ncet cum moare …
Pacatul meu sa vede, si-l judecati mereu,
nebanuind o clipa ce trist este si greu
sa lupti de unu’ singur cu tot ce este rau,
avand doar o mangaiere : ca-n lupta asta mare
cand oamenii te lasa, nepasatori si reci,
te poarta pe-a Lui brate, un Tata Dumnezeu
ce a platit cu jertfa pacatul nostru greu...
E singura speranta de care se agata
Un suflet trist, ce-arata o fata de paiata,
Mascand durerea ce-l macina cu greu,
Ca s-a-ndepartat de Domnul...de Tatal Dumnezeu...

Candva, in linistea noptii, tu, suflet zbuciumat,
Vei auzi chemarea si-o soapta : Esti iertat!
Din inima-ti pustie un nufar alb se va-nalta
Spre ceru-albastru...iar ingeri in zbor lin
Vor murmura un cantec de lauda sublim.
Si rosu pur , stropi de sange divin
Vor picura pe albul imaculat al florii
Punand astfel etern sigiliu’ al iertarii...

Scaldata in iubire si har, dulce iertare,
inima-ti obosita gasi-va-si alinare.
Nu renunta , o , suflet zbuciumat,
La dragostea primita, neconditionat!!
Intoarce-te ACASA, nu mai privi la om,
Ca-n viata ta de-acum il ai pe EL ca Domn...



( 2 noiembrie 2009 D. Simonescu )