Strigăt din pustiu

Cine sunt eu să pot să cer,
O, Tată Sfânt, a Ta prezență,
Când am greșit atât de mult,
Trăind fără adâncă reverență?

Un ciob sunt, praful de pe drum,
O frunză clătinată-n vânt,
Dar mă încred adânc în Tine
Și-n preasfințitul Tău Cuvânt.

Ce-mi spune să nu mă-ndoiesc:
De munții-n adânc se mută,
În ceasul cel amar și greu,
Dragostea Ta mă ține-n luptă.

Ce dragoste de Dumnezeu,
Atât de-adâncă și de vie,
Să se aplece lângă drum
Când strigă-o inimă pustie.

Mă-nclin adânc în fața Ta,
Izvor de viață-n veșnicie,
Tu ridici ciobul de pe drum,
Îl ierți, îl chemi cu bucurie.

Nu merit, Doamne, atâta har,
Un Dumnezeu să mă iubească,
După căderi și lupte în zadar,
Să-mi dai inel și ungere cerească.

Ce pot să-Ți spun, Părinte bun,
Ce ții în mâini tot universul?
Decât să mă smeresc adânc,
Că Tu mi-ai pus în gând și versul.



26 01 26 Bedford