Străinul

E noapte în jur și totu-i pustiu,
Doar un vânt ușor adie,
Se pare ca nimic nu-i viu,
De parcă ceva o să fie.

Iar eu la fereastra din spate,
Stau și privesc îngândurat,
Printre perdele de vânt umflate,
(Nici o lumină... Ceva sa-ntâmplat).

De-odată, pe sub fereastra deschisă,
Ceva se mișcă... Nu înțeleg...
De-odată o bătaie la ușa închisă
Se-aude, și repede-alerg.

-Cine ești? Ce vrei în miez de noapte,
Când numai drumuri pustii șerpuiesc?
-O, sunt străin, și un pat cald poate,
Aicea la tine găsesc?

Ceva mă îndeamnă ca să m-ămpart,
Cu casa pe care Domnul mi-a dat-o,
Mă-ndeamnă și colțul de pâine să-l despart,
Caci tot El și pâinea mi-a lăsat-o.

Dar o privire arunc spre a lui înfățișare,
Și ispita coboară la mine:
-"Nu vezi ce haine rupte, murdare,
Locul lui nu-i în casă la tine".

-Auzi? ! Vei veni, numai că altă dată,
Întâi o cameră să-ți pregătesc,
Ești murdar, iar casa mea-i curată,
Întâi un pat să-ți meșteresc.

O lacrima limpede încet i se desprinde,
Din ochiul celui nevoiaș,
El brațul înspre cer întinde,
Iar eu privesc ca la un laș.

Apoi îngenunchează în tăcere,
Cu glasul întrerupt de suferință,
Icepe-a se ruga, cu ochii în durere,
Și o pace deplina cuprinde-a lui ființă.

-O, Doamne vezi că nu am casă,
Și nici copii, nici rude și nici frați,
Aștept sa vii sa stau la masă,
Cu toți acei răscumpărați.

-Ei, haide, te ridica nu mai sta aici pe jos,
Nu aici, poate la următoarea poartă,
Îți va deschi altul credincios,
Care acuma oaspeți nu așteaptă.

Aici e casă pentru părtășie,
Aici vin surorile și frații,
Să i se-nchine celui din vecie,
Aici nu vin neinviații.

Se depărtează-ncet sarmanul,
De la casa celui bogat,
De la acel ce na-mpărțit culcușul,
De la acel ce pe sărac la alungat.

De-odată o lumina mare,
Se-arată sus pe cerul înstelat,
Și altele mai mici, sau... mi se pare?
Dar nu... Nu-s stele, este ceva mult mai ciudat.

Și spre lumina asta așa mare,
De jos se urcau altele mai mici,
Și chiar sărmanul se ricica-n zare,
Acel ce-avea papucii zdrentuiți.

Și - ncep să cânte-acei ce se înalță,
Este răpirea! Dar... de ce nu-s eu,
În locul celui ce în viața,
A cerut să doarmă și pe patul meu?

Doar eu mi-am oferit căminul,
Fraților de rangul meu,
Din casa mea se înalța imnul,
Spre slava bunului Dumnezeu.

De-odată, ma trezesc în grabă,
Ce bine c-a fost doar un vis,
Atunci am înteles degrabă,
Că-așa nu voi ajunge-n paradis.

Căminul tău nu e numai pentru frații,
Ce-arată bine, aranjați,
Dumnezeu ți l-a dat și pentru alții,
Pentru copii Săi mai ne-nsemnați.