STRĂINUL

STRĂINUL

"A venit la ai Sãi şi ai
Sãi nu L-au primit". (Ioan 1.11)

Am întâlnit pe-un drum odatã
un cãlãtor cu ochi senini
ce-avea pe faţa lui curatã
un tainic sclipet de lumini.

Era o zi de soare plinã
pe drumul aspru şi cotit.
Şi o mireasmã de grãdinã
plutea-n vãzduhul liniştit.

Strãinul mã privea în faţă
cu ochii lui cei plini de foc
ce rãspândeau atâta viaţă
şi duioşie la un loc.

Purta o hainã stacojie.
Iar pãru-i castaniu în vânt
se resfira cu gingãşie
ca un fior atât de sfânt.

Era desculţ purtând în spate
o grea desagã de drumeţ.
Erau acolo nestemate
sau nişte cioburi fãrã preţ ?...

Când l-am vãzut mai de aproape
eram vizibil încurcat.
Şi-o întrebare-a dat sã-mi scape
când ochii lui m-au cercetat.

Se revãrsa o primãvarã
pe chipul maiestuos şi blând.
Şi, totuşi, parcã o povarã
îl apãsa în piept, în gând.

Un clopoţel de veste nouã
prezenţa lui în piept mi-a pus.
Şi sub privirile-i de rouã
c-un tremurat uşor i-am spus :

"De unde vii cu-a ta desagã
tu, cãlãtor misterios ?
Ţi-e lumea chiar atât de dragã
de te-ai pornit la drum pe jos ?

Tu pari sau eşti chiar trist, strãine ...
Ce gânduri te neliniştesc ?
Sub ale tale lungi suspine
ce rãni de jar lovit mocnesc ?

Ce porţi în suflet cu durere
tu, peregrin necunoscut,
ce parcã vii din alte sfere ?
O, spune-mi dar ce ai pierdut ?

Tu plângi acum ?... Dar spune-mi, oare,
cu ce-aş putea sã te alin
sub ploaia razelor de soare
şi a miresmelor de crin ?

Aceste semne de pe mânã,
o, spune-mi unde le-ai primit ?"
Şi-am stat cu el lâng'-o fântânã
când blând strãinul mi-a vorbit :

"Eu M-am nãscut s-aduc Lumina,
Iubirea şi-Adevãrul sfânt,
şi Jertfa pentru toatã vina
a celor mulţi de pe pãmânt.

Eram înconjurat de glorii
la Tatãl care M-a trimis
s-aduc în lumea-ntreagã zorii
ce-au rãsãrit în Paradis.

Atras prin dragoste de Cruce
o, cât de mult şi azi doresc
ca orice om pierdut s-apuce
fãgaşul Tatãlui ceresc !

Sã vinã grabnic la izvoare
toţi însetaţii din pustiu
şi cei flãmânzi de îndurare
sã intre-n dreptul sfânt de fiu !

Eu am pornit în lumea largã
cu-al pãcii Mele Legãmânt
în calea celui ce aleargã
spre iad şi moarte şi mormânt.

Dar cine vrea sã Mã primeascã
acum când nici chiar fraţii Mei
nu vor în voia Mea sã creascã
şi se tot ceartã între ei ?!

I-aş întreba : 'Vã spune vouã
ceva cuvântul Meu cel bun ?
Ori aţi uitat porunca nouã
luaţi de-al poftelor taifun.'

Dar fraţii au uitat cuvântul
ce li l-am spus cu-atâta drag.
De-aceea vizitez pãmântul
şi am ajuns din nou pribeag.

I-aştept şi-s gata de iertare.
Cu-acelaşi dor arzând în piept
îi chem pe toţi la cercetare
pe drumul cel îngust şi drept.

Mai este har de mântuire
în Jertfa Mea de pe Calvar !"
Şi-n a strãinului privire
sclipea acelaşi sacru jar.

"Cu ce-aş putea sã-ţi fiu, strãine,
în drumul tãu de ajutor ?
Când ai pe cineva cu tine
şi drumul parcã-i mai uşor.

Aş vrea sã te-nsoţesc în lume
chiar dacã drumu-i lung şi greu,
ca vorba ta sã mã îndrume
pe calea cãtre Dumnezeu.

Cãci mama-mi povestea odatã
de-un Om atât de bun şi sfânt,
hulit şi alungat de gloatã,
strãin şi singur pe pãmânt.

Isus era frumosu-i nume.
Şi lumea sus pe lemn L-a pus.
Era batjocorit de lume.
O, nu eşti tu cumva Isus ?"

Şi când privirea Lui seninã
mã cerceta cu-adânc fior
sub raze calde de luminã
Strãinul Se-nãlţa în nor.

Eu Îl priveam cu-adânci suspine,
cu lacrimi ce curgeau şiroi.
Şi-am început sã strig : "Strãine,
o, nu pleca !... Rãmâi la noi !"