Stimată Doamnă

Stimată Doamnă

Încerc cu greu să strâng cuvinte
Ca într-o cupă, ce de must e plină.
Nu vreau prin ele să mă tângui,
Nici să arăt cumva vreo vină...
Dar nepăsarea unor sfetnici
Și dorul meu nebun de Tine,
Mă face să-mi descarc amarul
Pe o bucată de hârtie...

Zapisul ce îmi este martor,
Suspină lăcrimând ca mine,
Și refuzând parcă cerneala
Alege doar cuvinte fine.
Închid afară agonia
Ce soră s-a făcut cu mine,
Să-ți spun, de aici din depărtare,
Cine e cel’ ce azi îți scrie.

Sunt unul dintre miile de robi
Ce a crescut născându-se în Tine,
În poala Ta de Doamnă și... odor
Dar ca la un străin, ai renunțat la mine.
Îți scriu, deși nu îndrăznesc
Să te rănesc acolo... un’ Te doare,
Nu-ți sunt dușman, nepăsător,
Să stau privind la cel ce moare.

De aici, de pe pământ străin
Ce frate vitreg l-am făcut,
Îți scriu, să-ți amintesc de nepăsarea,
Ce eu în Tine am văzut.
Cum ești aproape de pustiu
Și sclavă, fără să îți pese,
Și-n cancelarii, sfetnici credincioși
Tot trândăvesc, și chefuiesc la mese.

Mă doare să îți spun, Mărită Doamnă,
Și iartă îndrăzneala, a unui rob supus,
Dar sunt atât de multe fărădelegi în Tine,
Romane de aş scrie, tot nu ar fi îndeajuns.

Nu pot să-mi stăpânesc acele sentimente...
Că sunt îndrăgostit... eu azi, mărturisesc
De frumusețea Ta, cea ruginită parcă...
Deși ești goală, tristă, eu mândră te găsesc.
Te rog să îmi răspunzi:
,,De ce accepți Tu somnul?
Când timpu-i de trezire,
De ce te pleci în jugul cel aspru, de robire? ’’

Nu Tu erai odată, un loc de neînvins...
Când hunii și barbarii, prin Tine s-au prelins ?
Nu Tu erai curtată, de cărturari și regi,
Și alungai din Tine, pe hoți, și pe betegi ?
Din Doamnă ai ajuns, o victimă-n divorț...
Și încă trag de Tine, păgânii azi, la sorț...
Cămașa Lui Hristos, Tu parcă ai ajuns,
Și stai îngenunchiată, și fără de răspuns.

Era o desfătare, când ele se grăbeau,
Domnițele să vină... voioase revedeau
Pădurile și codrii, cu munții cei înalți.
Ca mantie o poartă, ca niște mari prelați.
Dar parcă-s supărate, domnițele pe Tine,
Și vin tot mai sărace în anotimpuri iar...
Că vara-i secetoasă, și toamna mai săracă,
Și iarna-i primăvară, dezamăgită pleacă...

Tu crezi că faci un bine, când îți alungi afară,
Pe grădinarii Tăi, să ajungă de ocară ?
Tu, care ai crescut, pe sub tăiș de lame,
Cum poți să lași în urmă, copii fără de mame ?
Ai strâns ca într-un pumn, pământul să nu fie,
Nici casă, nici mormânt, nici scumpa noastră glie .

Așa Te-au învățat, netrebnicii de sfetnici
Să răsplătești acelora ce, binele ți-au vrut?
Tu ți-ai împins titanii, în mod catastrofal,
Să moară triști şi singuri, pe paturi de spital.
Pe cel ce din stejar, Columnă Ți-a făcut,
Nu-l recunoști ca maistru, dușman i Te-ai făcut.
Tot el ți-a oferit o Masă de Tăcere,
Tu cum l-ai răsplătit ? Cu faimă, cu avere ?

Își doarme somnul veșnic, pe un pământ străin,
Luceafărul îți este, un simplu peregrin...
Te rog să-mi ierți vorbirea, ce pare ascuțită,
Că m-am pierdut cu firea... ce-mi este șubrezită...
Și ia a mea mustrare, în semn de consolare,
Cum Dumnezeu îi mustră, pe cei de care-L doare.
Nu ură eu îți port, nici vorbe care dor,
Îmi ești prea dragă Doamnă, de aceea, eu te ador !

În semn de legământ, am să-ți aduc ofrandă,
Ale mele rugăciuni, către Acel Ce-I Sfânt.
Ce Te-a făcut să fii stimată și iubită
Când a țesut cu aur, frumosul Tău veștmânt !
Și am să-L rog să-ți dea puterea ridicării,
Să ieși din întuneric, să ai luminăția,
Să fii din nou ce-ai fost: o filă de poveste!...
Ridică-te din nou... Stimată... România !

Viorel Balcan 5 ianuarie 2013