Știi..?

Știi…? … pașii mei nu sunt ai mei,
Sunt ai drumurilor pe care am mers
Și ai oamenilor care au mers odată cu mine,
Sunt pașii pe urmele cărora am călcat
Și pașii care la răscruci s-au oprit odată cu mine

Sunt ai pământului reavăn de după ploi
Și ai prafului uscat de după arșiță,
Sunt ai ierbii înverzite a începuturilor
Și ai frunzelor căzute ale sfârșiturilor…

Și…știi…? … nici eu nu sunt a mea…
Sunt a ochilor care m-au privit
Și a brațelor care m-au purtat,
Sunt a inimilor care mi s-au deschis
Și a celor care mi s-au închis,
Sunt a ploilor care au căzut peste mine
Și a soarelui care m-a încălzit,
Sunt a întunericului din desișul vieții
Și a razelor care și-au făcut loc până la mine,
Sunt a cerului pe care l-am privit
Și a pământului pe care l-am simțit sub picioare.

Și… când va fi să fie… mă voi risipi
Între liniștea cerului și forfota pământului,
Între frunzișul codrului și florile câmpului,
Mă voi risipi în toate cele ce le-am iubit
Și voi aștepta.

Și la ceasul potrivit, se va porni vântul
Și cu o adiere blândă, mă va aduna
Din înalturile zărilor și din văile pământului,
Din foșnetul frunzelor și din culorile câmpului,
Cu ploaia lacrimilor mele mă va trezi
Și cu razele sufletului meu mă va încălzi
Și mă va așeza acolo, lângă tot ce-am iubit.

Și iarăși drumuri line îmi vor călăuzi pașii,
Și raze blânde îmi vor încălzi cerul,
Și ochi iubiți îmi vor oglindi chipul,
Căci… știi…? … nici eu nu sunt a mea.