Steluţe căzătoare...

Privesc afară, este noapte,
Este o seară mai aparte.
Mă uit pe cer şi nu sunt nori,
Privesc în cele patru zări.

Pe toate-aş vrea să le cuprind,
Doar cu privirea mă întind.
Privesc steluţele şi luna,
Şi multe gânduri am acuma…

Tocmai a căzut o stea,
Mă întreb: “o fi a mea?
Oare-o fi adevărat,
De steluţele ce cad?”

Atunci când mai cade una,
Este pentru totdeauna?
Şi cu steaua căzătoare
Este un om care moare?

Privesc în jur şi mie-mi pare,
Peste un timp c- alta dispare.
Dar lasă-n urma ei ceva,
O fi un foc sau altă stea?

Privesc acum mai cu ardoare.
Văd alte stele căzătoare…
Observ că lasă-n urma lor,
Un drum de foc multicolor…

De ce nu pot să mai trăiască?
Doar ele pot să-mpodobească!
Pot să lumineze-n noapte,
Aşa cum nimenea nu poate…

Nici n-am terminat de zis,
Căci Luna m-a contrazis…
Mi-a zis că m-am înşelat,
Sclipirea ei m-a certat.

Am plecat capul uşor,
Şi i-am zis că-mi pare rău…
De acum voi fi atent,
Cu Luna eu nu mă cert!

Am văzut, are dreptate,
Ca ea nu-i nimeni în noapte!
Luminează ne-ncetat,
Orice stea i s-a-nchinat!

Am mai înteles ceva:
Vreau să fiu şi eu asa!
Ca o stea pe cerul Său,
Să mă-nchin lui Dumnezeu!

Şi-am mai învăţat ceva:
Steluţa când va cădea,
Nu moare nimeni cu ea!
Este doar… o vorbă-aşa…

O stea luminează-n noapte
Însă singură nu poate.
Am văzut că sunt unite
Şi toate sunt înfrăţite.

Îmi doresc să fim şi noi
Nişte stele printre nori,
S-aducem o licărire,
În bezna nopţii ce vine!

Ca steluţele şi Luna
Noi să fim cu Tatăl una!
Şi să ne purtăm lumina
Pretutindeni, totdeauna!