Spune-mi tu, vântule!

Un fir firav de praf
S-a îndrăgostit de-o stea,
Privind la ea uimit,
La puritatea sa.

Putea fi dus de vânt
Oriunde și oricât,
Când vântul se oprea
El stelei îi vorbea.

Era atât de îndrăgostit
Căci îndrăzni,pe vânt al' întreba,
Cum ar putea să facă
Să urce sus... la ea.

Acesta, îi răspunse
Cu o pală dând spre el,
Lăsându-l pe pământ,
Firavul firicel.

De jos, cum sta plecat
Căzut pe lutul rece
Aude un Cuvânt,
Dar nu-l putu pricepe.

În-dat, în față vede
Un lucru ce-l uimește,
Cum lutu-i modelat
De mâini, fără pereche.

Privea un chip, o față,
Un trup ce lua contur,
Apoi cum o suflare
Da viață trupului.

Era atât de aproape
De trupul ce luă viață
Căci îi simți căldura
De-o puritate-aleasă.

În clipa următoare
Fusese luat de vânt
Și dus în altă parte
De-a-lungului pământ.

Căzu, după o vreme,
Când vântul obosise
Peste-o grădină aleasă
Cu pomi ce nu văzuse.

Dar tot-odată din grădină
Plecau, fiind izgoniți
Un trup, un chip cel mai văzuse,
De un al doilea însoțit.

Simți din nou căldura
Ce-o da suflarea lor,
Dar puritatea nu!
N-o mai simțea deloc.

Fusese curios...
Dar n-a aflat răspunsul
Căci vântul se pornise
Și-l duse ca și gândul.

Vedea în jos doar apă
Care creștea, creștea...
Și sus, văzu iar steaua
Pe care o iubea.

Într-un târziu, din ape
Văzu un curcubeu
Care urca spre cer,
Dar obosit căzu, firavul firicel.

Când s-a trezit,
Era purtat de vânt
Care îl ducea ușor
Pe-un petec de pământ.

Simțindu-se salvat
S-a ridicat să vadă,
Dar vântul nu-l lăsa
Și-l ridică degrabă.

Îl duse multă vreme
Și nu-l lăsă de loc,
Simțindu-se pribeag,
Purtat din loc în loc.

Și cât ar mai fi vrut
Să stea, să se-odihnească,
Să simtă iar căldura
De-o puritate-aleasă.

Trecură mii de ani
Dar n-o mai întâlni,
Până într-o zi, când iar
Simții ca-n prima zi.

Simții cum puritatea
Coboară pe pământ
În ieslea cea săracă
Să-aducă Pruncul Sfânt.

Era plin de uimire
Căci steaua ce-o vedea,
Deasupra... stând pe cer,
Era chiar steaua sa.

Dar vântu, îl luase iar
Și-l duse în alte părți
Văzând păcatul lumii
Frângând al vieții sorți.

Destinul îl purtase
Simțind iar puritatea,
Ducea o cruce în spate
Pe drumul către moarte.

Căzu în letargie,
Era răpus de tot,
Nu mai voia să vadă,
Nu mai privea deloc.

Simțea miros de sânge,
De moarte, peste tot
Dar vântu îl luase iar,
Ducându-l în alt loc.

Era descumpănit,
Dar vrând să afle tot
Iar prinse a îndrăzni
Și întrebă din nou.

Atunci, bătrânul vânt
Îl duse într-un loc
Să vadă un mormânt,
Deschis, dar fără mort.

Simțea cum puritatea era pe lângă ei
Și patru zeci de zile simțind prezența ei,
Au fost atât de-aproape, gândind că au s-o vadă
Dar ea urcă pe-un nor, pe norul plin de slavă.

Îi spuse atuncea vântul...
Ești martor prețios,
Ai stat atunci pe lutul
Cel modelat frumos...

Iar în grădina vieții
Eu te-am ferit de șarpe,
Și ape când au fost
Tot eu te-am dus departe.

Văzuta-i tu păcatul
Cum omul a schimbat,
Și a umblat pribeag
Iar pacea n-a aflat?

Văzuta-m amândoi
Cum viața biruiește
Și poate învinge moartea,
Dar omul... ce gândește?

Suflarea o are în el,
Păcatul i se șterge...
Dar crede el în jertfa
Celui născut în iesle?

Văzuta-m noi minuni?
Și oameni-au văzut!
Dar ei le uită grabnic
Și zac tăcuți în lut.

Dar, cum de noi simțim
Că soarele încălzește
Atât cât e nevoie...
Și nu ne pârjolește?

Iar omul nu înțelege
Căci crucea a fost dusă
Ca el să nu mai moară
Cerând o altă cruce?

Cum pot eu ca să sper
Că voi urca la cer
Să-mi strâng în brațe steaua
Și cred în visul meu?

Iar omul... care știe
Că steaua îl așteaptă...
Spune-mi tu,vântule!
De ce el nu o caută?