Spre Calvar

În lunca-nverzită-a câmpiei
Izvoarele murmură lin,
Iar buclele blondei copile
În vânt răsfăţate se-anin,

Dar iată, a soarelui pară
Se-ascunde în nori cenuşii,
Pe bolta ce-a fost aşa clară,
Cresc umbrele mari, ruginii…


Din marginea apei umbrită
Cu ramuri de sălcii şi-arin,
Aleargă spre mama, grăbită
Şi-ntreabă cu glas cristalin:

„De ce se întunecă zarea
Şi muguri se scutură-n crâng?
De ce se înfurie marea
Şi păsări pe streaşină plâng?

De ce văd mulţime în vale,
Urlând, alergând înspre deal,
Iar Omul ce cade pe cale
Priveşte spre cerul de-opal?”

Şi mama, cu faţa mâhnită
Se-ndreaptă spre lungul convoi,
Sărută fiinţa iubită
Stropind-o cu lacrime moi…


„Copilă cu faţa plăpândă,
Şi sufletul alb, ca de nea,
Acel ce e dus la osândă
Zdrobit, sub povara cea grea,

E Cel ce-a binecuvântat copiii
Şi-n braţe, ades i-a purtat,
Învăluindu-i în taina iubirii
Venită din Cerul preaînalt,

Şi-I Cel ce-alinând suferinţa-mi
Redatu-ţi-a viaţa în dar,
E Christ, pentru care fiinţa-mi
Suspină şi plânge cu-amar!”

Trist, ochii micuţei copile
Sparg boabele mari de argint
Se uită cum raze subtile
Se-ascund în nouri, pălind…


Din huma cernită alege
Un crin ce foşneşte-n răzor,
Ca-n mână cu el să alerge
Spre culmea lipsită de flori;

„I-l dau mai devreme ce laşii
În palme-I un cui vor lovi
Şi-I spun că azi toţi copilaşii
Plângând, către cer vor privi.”

Ce întâlnire, între Domnul vieţii
Şi copilul din moarte-nviat
Ce, plângând nu poate pricepe
Cum Marii Iubiri Crucea grea I s-a dat.

Pe lacrima micii copile
Ce pune sub cruce floarea de crin
E scrisă măreaţa-ntâlnire
Ce-odată va fi în Cerul divin.

Sub norul ce-ntunecă zarea
Se stinge al Vieţii suspin
Primind din petale stropite cu sânge-nchinarea
Fetiţei cu floarea de crin.

Deva, 21 Martie 1963