Șoapte

În freamătul nopții târzii
Mii de gânduri mă năpădesc.
Oare ce am făcut greșit
De nu pot să mă odihnesc?
Atunci, la ureche, o voce răspunde:
„Nu ai ascultat ce azi ți-am vorbit,
Ai fost prea grăbit
Și timpul l-ai risipit.”

Mă așez iarăși pe pat
Și caut răspuns în mine,
Dar o altă voce-mi șoptește,
Străină, rece, nu-mi aparține:
„O, lasă, ce tot te frămânți?
Numai bine adevărul îl ocolești?”

Auzind acest gând,
Mă ridic de pe pat tremurând,
Zicând cu voce tare un gând:
„Doamne, asta nu e vocea Ta.
Tu ești un susur blând
Și o adiere de vânt
Ce fiori îmi dau când o aud.”

Atunci am înțeles
Căci două voci uneori vorbesc:
Una încercând să mă oprească din al meu drum,
Să nu-L aud pe Creator
Când îmi vorbește:
„O, timpul nu-l risipi,
Căci mult nu a mai rămas
Și venirea Mea se prevestește la fiecare pas.”

O, ajută-mă, Tată, să-Ți fiu pe plac,
Să aud glasul Tău când îmi vorbește,
Să nu aplec urechea la șoapte străine
Ce vor să mă țină departe de Tine,
Să pierd premiul alergării
Când voi sfârși pe acest pământ.