Șoapta

ȘOAPTA

E seară în lună de vară, când gându-mi se urcă pe scară,
Se duce spre cerul senin, se-atinge de tronul divin.

Privesc pe tăcute-începutul și-mi văd rând pe rând și zidul și scutul
Și-o șoaptă din ceruri îmi vine, se-înfige cu forță în mine,
Îmi spune cu glas îngeresc: ”De-ai știi cât de mult te iubesc,
De-ai păstra pân` la capăt în tine ce tot ți-am făcut, ce mult bine!
Am venit ca să-ți fiu o făclie să te duc ca să bei apă vie;
Să nu mai apui niciodată cân suflarea-înapoi va fi luată.
Am încercat să dau tot pentru tine să te-aduc la limanuri divine.
Pe Mine m-a costat chiar și viața ca tu să apuci dimineața,
De-aceea, cu lacrimi, te rog să asculți, să te smulgi dintre morții cei mulți
Și să vii către plaiul de sus unde te-aștept cu un dor de nespus!
Când timpul se scurge, clepsidra sfârșește,
Rămâne doar cel ce la cruce privește;
Hai vino la Mine și ia-mă de mână, se năruie lumea și tot se dărâmă,
Dar cine mă prinde, Eu bine-l voi ține
Și niciunul cu Mine nu-i dat de rușine!”

Acest` mi-a fost gândul din seara de vară
Când întreaga ființă-mi deveni mai ușoară;
De-atunci tot visez la Cel ce-a șoptit, la singurul om ce-într-adevăr m-a iubit,
La Cel ce în veci n-o să aibă apus, la Regele slavei, la Domnul Isus!