Simon de la Cirene. Poem de Paşte

Povestea e la început,
Despre un om ce a ştiut
Să-şi ducă viaţa-n simplitate,
Trăind din greu, muncind pe coate!

Un somn greoi e pe la gene...
E dimineaţă în Cirene!
Cei doi copii ai lui Simon
Dormeau visând ceva în somn...

Lui Alexandru îi venea
Armata într-un ajutor,
Era un rege, stăpânea;
Acum lupta cu un popor...

Şi cum era neliniştit
De soarta ce-o avea în faţă,
Rufus era în vis lihnit:
Visa în faţă o cireaşă!

Cei doi copii visau destine
De bunăstare şi avere,
Şi ce frumos avea să fie
Să ai mâncare şi putere!

Dar dintr-o dată se-auzii
Un pocnet ca din bici de foc!
„Veniţi afară măi copii,
Că astăzi ne mutăm din loc...”

Şi astfel începu istoria
Lui Simon cel de la Cirene
Israelit plecat, cu voia,
Crezând că Dumnezeu nu vede!

El a plecat din Israel
Într-un oraş numit Cirene!
E plin de greci, ca un hotel
Să vândă grânele perene!

Şi nu doar grâne, ci chiar fructe,
Măsline, roade din pământ,
Avea cu el grămezi mai multe
Trăind prin schimb de ani la rând!

Muncea evreul nostru-un timp
Apoi vindea ce recolta!
Se întorcea la anotimp,
În amănunt se pregătea!

Avea grădina, lângă locul,
Oraşului vestit prin chin...
Au pătimit strămoşii multe
În Vechiul sfânt Ierusalim!

Erau aproape toate, lângă
Pământul, omului numit:
E Simon care se descurcă
Şi la Cirene e vestit!

Aşa că după terminarea
Negoţului cu amănuntul,
Au părăsit din zori cazarea,
Căci îi chema pârlog pământul!

Băieţii erau somnoroşi
Şi tocmai s-au trezit din vis!
Ce tristă pare lumea asta,
Când te trezeşti din paradis!

Aşa îl pricepeau ei doi,
Ca locul plin de aventuri:
Un paradis plin de eroi,
Plin de cârnaţi şi murături!

„Copii!” le zise Simon blând...
„Ce aţi visat de sunteţi trişti?
Îmi pare rău că v-am trezit;
Dar e o vreme de restrişti...

De dimineaţă nu-s romanii
Să controleze drumul nost!
Că ţara este ocupată,
Deci aţi visat ceva cu rost?”

Alexandru zise primul:
„Eu am visat că îi snopeam!
Eram un rege, eu, stăpânul,
Băteam la sute de romani”

Se încruntă Simon, la gândul
Că fiul lui e prea viclean...
„Auzi, să bată el, cum bate vântul,
Legiuni de călăreţi romani?”

Dorea să fie toţi evreii
„Independenţi în ţara lor!
Dar cum va fi atunci comerţul,
Că drumul e-al romanilor?”

Apoi zâmbi că are starea
De a umbla în lung şi-n lat...
„Poate-i mai bună-mprejurarea
Cu Cezar, zisul „împărat”...

Dar se trezi din cugetare...
„Rufus!: tu ce-ai visat?
Să nu-mi spui că şi tu ai vrea
Să fi un mare împărat...”

Iar el smerit dar plin de sine
Răspunse sincer şi grăbit:
„Nu tată... mă visam pe mine...
Cireşe tare-aş fi halit!”

Alexandru şi cu Simon
Au râs când Rufus a zâmbit...
„Măi ce băiat e ăsta...
Atâta e de aiurit...”

Dar se gândi puţin mai bine:
„Are dreptate-n vis Rufus!
Că prea sunt multe, grele taxe,
Şi fructele au preţ nespus!

O greu, în lumea noastră este
Să te descurci vânzând ceva...
V-a fi o viaţă de poveste
Dacă veni-va Mesia!

El va supune pe romani
La bir, iar noi ne vom trezi
Stăpâni, avuţi şi plini de bani,
De toate el se v-a-ngrijii!”

Apoi tăcerea îi cuprinse
Tot drumul, până la final!
Au descărcat ce cumpărase,
Au priponit sărmanul cal...

„Nu-i vreme ca să stau în casă!
Deci eu mă duc la câmp puţin!
Am muncitori la strâns, la coasă,
Şi alte munci pline de chin!

Mă duc să văd cum merge treaba
Voi, fi-ţi cuminţi şi învăţaţi!
Că mâine e sabatul, seara,
Ne pregătim să fim culcaţi!”

Porni apoi Simon agale
Spre locul plin de muncitori!
Nu era timp de întârziere
Că mâine e Sabat în zori!

Vâzând că treaba este bună,
Plăti simbria la ziuaşi!
S-a încheaiat o săptămână
De trudă! deci fuga la oraş!

Dar ce să vezi! Să vezi mirarea!
„O fi răscoală? Sau ce-o fi?
E plin de lume, de soldaţi,
De mame cu ai lor copii!”

Se întrebă mirat şi Simon,
Când de departe a văzut...
„O să m-ascund după-acest pom”
Dar prea tărziu... l-au cunoscut!

Dar cine oare nu cunoaşte
Pe Simon cel de la Cirene?
În schimb pe el primejdia-l paşte;
Romanii pus-au deci să-l cheme!

„Voi ce voiţi cu mine-acum?
Eu dările mi le-am plătit.
Dar ce atâta lume-n drum?
Văd că aici e-un osândit!”

„Da! au zis străjile romane!
Aşa este! E împărat!
E unul care schimbă lumea!
Îl ducem la crucificat!”

„Cum?” împărat aţi spus?
Eu vă cunosc pe toţi de-aici!
Nu este oare el Isus?
Un rege cu urme de bici?

Am auzit de el că face
Minuni şi semne, învieri!
A vindecat recent urechea
A unui rob... cred c-a fost ieri!

Un om care face doar bine
Se poate condamna la moarte?
Romani! Vă rog! Lăsaţi-l liber...
Săriţi voi oameni din cetate!”

„Ia nu fă vorbă, tu evreu!
Ridică crucea! Ia-o-nspate!
L-a condamnat poporul tău!
Chiar toată această cetate!”

Cu lacrimi, Simon, se uită
La osândit! Era Isus!
Pe cap spinii formau cunună...
O cruce grea era de dus!

Şi fără vorbă, cu durere,
Îl sfâşia în cuget gestul!
Să răstigneşti un om de rele,
E una! „ Dar să-l omori pe Isus?”

Frânturi de zvonuri urmăreau
Finţa lui sub crucea grea!
A auzit despre Isus!
Acum abea îl cunoştea!

Mergând cu greu, cu gloată multă,
Prin drumul cel pietros, Isus,
Privea pe Simon cum asudă,
Iar Simon a rămas străpuns!

Privirea Lui l-a urmărit
Pân la Golgota! Apoi jos,
Pe lemnul de durere, pus,
A fost crucificat Isus!

Privea deci Simon, cum romanii
Prin cuie mâinile străpung,
Şi fără milă, ei, tâlharii,
Strigau: „ ce am făcut nu pot s-ascund!”

Privi la toată secna asta,
Apoi el izgonit a fost!
Plecă acasă, iar nevasta,
Îl întrebă unde a fost!

„Vai! Plin de sânge ai venit?
Măi omule? Unde ai fost?
„L-au răstignit! L-au răstignit!
L-au omorât ei pe Hristos...”

Un plânset inunda odaia,
Un gemet greu se auzea!
„Simone, asta e soarta!”
Soţia lui îl mângâia!

Trecu sabatul parcă aspru!
Iar Simon era supărat!
„Să duc eu crucea lui Isus?
Să fie el un împărat?”

Iar gânduri cercetau privirea
Lui Simon... ce privea în gol...
„Vai! Vai mie!
Am ajutat să moar-un om!”

Aşa trecu cu greu şi ziua
De sărbătoare, de sabat...
Apoi se auzi un strigăt!
„Isus! Isus a înviat!”

„ A înviat Isus, Mesia!”
Spunea nevasta lui uimită!
„Ce ai nebun-o? Ce tot strigi?
N-am auzit aşa ispită!

Să spui că Isus a-nviat,
Când eu l-am dus la răstignire?
Am auzit că l-angropat...
Să iasă sfinţi din cimitire?

Ce bazaconie mai rosteşti,
Femeie! Te deşteaptă-odată!
De unde ştii? Cine ţi-a spus?
Minciuna asta gogonată?”

„Măi Simone! Eu nu-s nebună!
Am fost la ucenici, chiar azi!
Iar ei mi-au spus cu voie bună!
Ai grijă om, ca să nu cazi...”

Simon a simţit că lumea
Se întunecă-n priviri...
„A-nviat Isus Mesia!”
Era plin de fericiri!

„Şi s-a arâtat la mulţi,
Unii chair ei l-au atins!
Să ştii că mă pocăiesc!
Voi fi un creştin convins!”

Astfel îi vorbea soţia,
Simon, plin de bucurie,
A crezut că El e Viu!
A venit la mântuire!

A chemat pe fii lui, şi,
Le-a spus printre suspine:
„Acum ştiu că-n cer odată,
Nu sunt vise! Nici destine!

Nu sunt împăraţi, bucate,
Ci credinţă îndeajuns,
Ale celor care cred
Învierea lui Isus!”