Sfinții

Sfinții

Sub ceața albă a iernii mute
Sfinții vorbesc, din bulboane de apă,
Sloiuri, pe Mureș, coboară tăcute
Leneși, fulgii, cad rari peste curte,
Rezemată de șură, zace o sapă
Din toamna trecută de oameni uitată.

O liniște mare totul cuprinde,
Doar focul în sobă, pocnește rar,
Împleticiți trec unii, ce vin de la bar,
Vin slab și grețos, crâșmarul, le vinde
Bolborosind gutural stâlcite cuvinte,
Și insistând penibil:
-Mai ia un pahar! ! ...

Sub becul plictisit, gălbior,
E o pată mare, rotundă, de lumină
Spre Alba, zgomotos trece-o mașină
Și câinii treziți, latră de zor.
Un om bătrân, ce pare o umbră,
Trece-abia vizibil, cu-o cârjă în mână

Și iar satu-adoarme iară-n zăpada murdară
Doar câte un lătrat mai e pe alocuri,
Vântul grăbit răzbate prin scocuri,
Vitele-n grajd, rod brațul de-otavă...
Se-nvârtejesc, fulgi rari, pe alocuri.

Adorm visându-mi ambii părinți
În, Edenul, cel pentru Sfinți pregătit,
Sunt amândoi, primii pocăiți,
Din satul acela-n credință-ndoit,
În, satul în care-n, credință
Mai vin vre-o doi,
În satul acela pe nume Totoi.
Maria Despescu
10.01. 2022.