Sfârșit de mai

Desculță-n iarba cea din dealul Groșilor spre seară
A fost întâia oară când mi-ai întins o scară
Erai frumos ca soarele-n splendoare, Prinț neasemuit
ȘI-un legământ cu tine făcui pân' la-asfințit.

Pe urma Ta călca-voi zi de zi spre-nălțime
Și de mi-i dă oițe, cu turma-ntreagă vin Stăpâne după Tine
Și de-a fi greu în plin zăduf sau înspre seară
Adu-ți aminte Tată și mai întinde-o scară!

Și peste toate câte-au fost mi-ai dat o harfă să m-alin
Să stau pe prag, să Te aștept, să uit de lacrimi și suspin
Dar Te-ai întors pe scară iar și mi-ai șoptit încet
Că harfa nu-i alinul meu, ci-al fraților Aceluia din Neam din Nazaret

Și-așa-invățară și cei mici să spună psalmi și poezii
Tot pentru a alina pe alții în plin zăduf sau nopți târzii...
Îi stiti povestea ei, așa am cunoscut-o toți de-aici
Povestea ei e și povestea noastră, mari și mici

Cum fiecăruia din vârful scării Domnul slavei Împăratul
Ne-a aruncat o harfă să ne-alinăm unul pe altul
Și-apoi când seara lumii vine El a întinde-o scară
Pe care noi sui-vom când îngerii coboară.

Ea a urcat. Cu harfa-n mână așteaptă Sărbătoarea
Atât vom duce și noi de-om auzi chemarea
Dar pân' atunci n-o țineți prăfuită sau în ungher uitată
Eu știu că-i greu, dar ține harfa și murmură-ncet: Tată!

Zădufu-i greu, cu toții abia ne opintim
Ne zbatem în furtuni și ploi, cărarea s-o suim
Întinde-ne și nouă o scară ca să urcăm regește!
Că uite, Aurica a plecat, dar harfa-i strălucește!