Sfântule din cerul slavei

Sfântule din cerul slavei, ce pământu-l stăpânești,
Când Tu strigi... cutremuri valea, cursul apelor oprești,
Glasul Tău când el răsună, surzii-aud, muții vorbesc,
Tac pădurile ce-ntruna, cu-a lor foșnet tot șoptesc.

Când Tu strigi, se-oprește marea, valuri de-a mai ridica,
Se oprește vântul Doamne, viețile-a mai spulbera,
Se oprește chiar și timpul, care este azi oprit,
Căci din ceruri auzise, Doamne cum Tu ai vorbit.

Când Tu strigi, al Tău glas Doamne, el pătrunde orice-ascuns,
Nu există azi în lume, loc unde să nu fi-ajuns,
Căci el orbilor deschide, ochii ce-s încețoșați,
Rupe lanțurile morții, de pe cei ce sunt legați.

Ooo... când glasul Tău răsună, tot pământul se oprește,
Căci din ceruri... Împăratul, este Cel care vorbește,
Este Cel care conduce, firul vieții la oricare,
Știe chiar câte petale, are cea mai mică floare.

Când Tu strigi... adâncul Doamne, porțile și le închide,
Glasul Tău sfărâmă ziduri,
Oricât ar fi de rigide,
Nu există vre-o putere, azi în lume... să oprească,
Glasul Tău, că-n el e vie-acea putere ce-i cerească.

Ooo... mai strigă Împărate, Tu mai strigă azi... acum,
Netezește-ne cărarea, pe acest sfârșit de drum,
Mai rostește înc-o dată, azi cuvântul Tău cel sfânt,
El ne dă mereu putere, când slăbim din greu luptând.

Este cel ce ne arată, licărirea Ta în zare,
Este cel ce ne-ntărește, cel ce ne dă azi răbdare,
Glasul Tău care răsună, astăzi peste-acest pământ,
Îl urmăm căci este glasul, ce ne duce-n cerul sfânt.