Sete

Era trist Dumnezeu cercetând apele,
peste-ntinsuri fără hotar ridicându-Şi pleoapele.
Ii era sete de margini şi de hotare,
îi era sete să vadă în juru-I mişcare,
o lume-n plina armonie
care sălăşluia ascunsă-n Sine din vecie...
în Sine erau... cerurile, îngerii, hotarele,
stelele, luna şi soarele,
în Sine era omenirea şi sufletul... meu.
Le voia în afară de El, Dumnezeu.

Şi-a bubuit până-n larg, unic,
Cuvântul,
chemând în afară cerul, pământul,
oştirile astrele cu legi nestrămutate...
Porniră să se ivească din nimic
toate.

Le-a privit Creatorul zâmbind cu bunătate.
Şi iată, erau bune toate, toate.
Dar lipsea ceva...
Ceva lipsea pe lume...
Ce lipsea, oare, când toate erau bune...?

Şi cu mâinile Sale ce-au scos lumea din Sine
şi-au fixat universului legi depline,
Dumnezeu
a modelat în palme, ţărâna
şi-a plăsmuit minunea minunilor,
omul,
cu mâna,
întâia Sa întrupare
după Chipu-I făr-asemănare...

Sufletul meu a ţâşnit pe pământ
nu ştiu cum,
nu ştiu când
şi-a poposit într-un vremelnic vas
de lut...
într-o zi,
va intra iar în Sine
sufletul meu ce ţărâna îl ţine.

Descătuşat,
fericit va intra-n Dumnezeu
fărâmă de vis divin,
sufletul meu...