Semănătorul

"Eu am sădit, Apolo a udat, dar Dumnezeu a făcut să crească" (1 Cor. 3:6)

E tot mai grea pe umerii amiezii
Lumina-n falduri albe, de hlamidă;
Spre cer dă ochii verzi să şi-i deschidă
Grâul scăpat de mantia zăpezii.

Cel care-a semănat fără odihnă
Şi cu-o speranţă care nu se pierde,
Îşi umple acum inima de verde
Şi-şi savurează răsplătirea-n tihnă.

El a pus bob în cuibul cald, sub glie,
Căci rostul lui era însămânţarea
Şi-a aşteptat minunea, germinarea,
O taină izvorând din veşnicie.

De-acuma el şi-a domolit elanul
Căci sarcinile au fost împlinite,
Şi ridicând spre Domnul mâini trudite,
În rugă Îi încredinţează lanul.
***
Suntem chemaţi să pregătim "pământul"
În inimi aducând plugul iubirii,
Apoi în brazdele desţelenirii
Să semănăm, bob lângă bob, Cuvântul.

Să îl udăm cu toată-nsufleţirea,
Şi-apoi, în rugăciune-nflăcărată,
Să cerem la cerescul nostru Tată
Să dea El creşterea şi-apoi rodirea.
***
E tot mai grea pe umerii amiezii
Lumina generoasă, aurie;
Din lanul copt se-nalţă-o ciocârlie
Împrăştiindu-şi prin văzduh diezii.

Amin
Vulcan, 5.03.2008