Se pleacă-n taină munții

Se pleacă-n taină munții grei,
Și mările-și opresc furtuna,
Când glasul Tău străbate-n văi,
Cu cel zdrobit să fie una.

Pământul tremură ușor,
Sub pasul slavei Tale sfinte,
Iar vântul poartă călător,
Cuvântul Tău care nu minte.

Într-o tăcere fiare stau,
Și codrii-și pleacă fruntea lină,
Când Tu domnești peste ce au,
Izvor de viață și lumină.

Nici stelele nu strălucesc,
Cum strălucește-a Ta putere,
Și îngerii Te preamăresc,
Căci Tu ești leacul din durere.

Ești început dar și sfârșit,
Stăpân pe vremi și peste toate,
În fața Ta, totu-i smerit,
Și ziua dar și-ntreaga noapte.

Și soarele când stă pe cer,
Îți cântă-n raze-a Ta mărire,
Iar luna lin mărturisește,
Că Tu ești veșnica iubire.

Se pleacă timpu-n fața Ta,
Și clipa-n Tine se oprește,
Căci orice suflet va sufla,
Prin voia Ta el doar trăiește.

Tu frângi mândria ca pe-un fir,
Și îl ridici pe cel ce cade,
Dintr-o cenușă faci potir,
Și dai speranță cui nu are.

Nici moartea nu mai are glas,
Când Tu rostești: „Să fie viață!”,
Și-ntregul veac, din ceas în ceas,
Se-nchină dis-de dimineață.

Rămâi în veci, Stăpân ceresc,
În tot ce e suflare vie,
Căci toate-n Tine se-mplinesc,
Și toate Ție-ți dau mărire.
Amin