Se clatină pământul

Se clatină pământul în vântul ce bate din zorii de ziuă, ce-ndată apun,
Să strige nu poate, strivit este astăzi, de-acele puteri peste el ce se-adun,
Ce-aduc doar orbirea, hrănundu-l întruna, cu stropi ce-s vremelnici de mari fericiri,
Ce-aprind azi al vremii acelei din urmă, în răni ce-s deschise, a lumii sclipiri.

Se stinge și focul făcliei aprinse, în umbra luminii ce bate de sus,
Mocnește în taină... ea moare făclia, ce-odată ardea ea doar pentru Isus,
E stinsă de valul pământul ce-nghite, stropindul cu ape ce-s tulburi acum,
Adapă el totul ce-i iese în față, să nu se pășească în față pe drum.

Se clatină barca ce nu mai vâslește, căci malul de ea astăzi s-a-ndepărtat,
În larg este dusă de vântul ce bate, de valul din mare ce s-a ridicat,
Adâncul răcnește, vrea barca s-o-nece, s-o ducă în locul de viață ascuns
Dar nu este-n lume, in care iubirea, Acelui ce-i unic să nu fi ajuns.

Se pierd azi dorințe, ce-odată-ntâlniră, o viață întreagă ce nu au găsit,
Se-ascund în plăceri, se hrănesc cu-amăgirea, veninul e apa ce le-a rătăcit,
Nu sunt azi aprinse, nu sunt doritoare, de ceruri odată cum ele erau,
Sunt astăzi dorințe ce sunt muritoare, dar toate se sting căci puteri nu mai au.

Se trec iute vremuri de har... cercetare, căci nu se răspunde când strigă și azi,
Acel ce mai face și-acum o chemare, să scoată pământul din greul necaz,
El vrea dar pământul se clatină tare-n bătăi de furtună ce s-a abătut,
Nu vrea să mai lupte, ascultă de soapta, ce-i spune ca este pământul pierdut.

Dar Cel plin de mila văzută în taină, El mâna-și întinde... ridică de jos,
Din norul mocirlei, păcatului care, el este atât de murdar... de vâscos,
Și tot ce se clatină, pune pe stâncă, pământul să vadă puterea de sus,
Și harul ce azi nu-i ascuns, el mai curge, căci mare-i iubirea din Domnul Isus.